Stil baroc
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
|
Serie de articole despre artă
|
| Istoria artei |
 |
| Arta preistorică |
|
| Arta antică |
| Arta medievală |
| Arta occidentală |
|
| Arta contemporană |
|
| Arta etnografică |
|
Stilul baroc a fost un stil artistic predominant în Europa şi apoi pe alte continente, generat iniţial în Italia, într-o anumită direcţie a artelor vizuale, la sugestia explicit exprimată de către Biserica Romano-Catolică, cel mai mare "antreprenor" şi sponzor al artei în Evul Mediu şi Renaştere.
Cuprins |
[modifică] Caracteristici generale
Stilul baroc este caracterizat de monumentalitatea clădirilor şi excesivitatea decorării interioare şi exterioare a acestora (în arhitectură), folosirea scenelor dramatice cu personaje multiple reprezentate din unghiuri diverse grupate în jurul unui vortex asimetric plasat în ansamblu (în sculptură), realizarea de compoziţii complexe cu personaje multiple aflate în situaţii dramatice prin utilizarea diagonalelor şi a tehnicii clarobscurului (în pictură), crearea dramatismului interior şi unei anumite "îndrăzneli", fanteziste chiar utopice, a discursului (în literatură, muzică şi poezie).
[modifică] Extindere în timp şi spaţiu
Stilul baroc se referă la acel curent artistic european, denumit mai tărziu baroc, generat în Italia la sfârşitul anilor 1600, devenit predominant în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, dar a cărui extensie maximă a fost de aproximativ 300 de ani, durând între anii 1600 şi până în preajma începutului secolului XX. Stilul baroc a fost purtat şi răspândit din Europa înspre imperiile coloniale ale Spaniei, Portugaliei, Franţei şi Angliei şi, respectiv, în mai mică măsură, ale Olandei şi Germaniei, peste tot în lume unde acestea au fondat colonii.
În acelaşi timp, stilul baroc nu a fost nici sincron geografic şi nici nu a avut aceeaşi durată maximă temporală în toate culturile şi ţările în care a penetrat şi s-a manifestat. În timp ce, spre exemplu, în jurul anilor 1740 - 1750, în Franţa, barocul ajunsese deja la apogeu, cedând treptat locul rococoului, în România, mai exact în Transilvania, şi Rusia barocul de abia începea să se manifeste prepoderent, ducând propria sa aventură artistică mult mai târziu decât oriunde, până în jurul anilor 1900 - 1910.
Chiar şi Franţa, unde se părea că barocul cedase definitiv locul clasicismului, rococoului şi apoi neo-clasicismului, se manifestă o revitalizare puternică dar surprinzător de tardivă a acestuia, la mijlocul secolului al XIX-lea, sub forma cunoscută sub numele de neo-baroc.
[modifică] Anvergură artistică
Stilul baroc s-a manifestat iniţial în arhitectură, sculptură şi pictură, dar în perioada ascendenţei sale maxime (1670 - 1780) s-a manifestat prin pătrunderea sa triumfală în tot ceea ce se poate numi creaţie artistică şi ideatică: balet, dans, grădinărit, filosofie, literatură, mobilier, muzică, teatru, etc.
Deschiderea, claritatea, reprezentarea lipsită de orice ambiguitate, ca fiind total opuse elementelor distinctive ale manierismului, stilul artistic predominant practicat de artişii secolelor al XV-lea şi al XVI-lea, au fost comandamentele iniţiale ale artiştilor pre-baroc, printre care Michelangelo Buonarroti este cel mai notabil. Prin extensie, aceleaşi elemente ale stilului pre-baroc, care au făcut tranziţia de la manierism, au devenit definitorii ale stilului baroc.
Cei mai de seamă artişti europeni şi, respectiv, de sorginte europeană: arhitecţi, compozitori, filozofi, muzicieni, poeţi, pictori, regizori, scenografi, scriitori şi sculptori ai secolelor al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea au avut un aport decisiv la crearea unei epoci istorice şi al unui curent artistic ce poartă azi numele generic de baroc.
[modifică] Reverberaţii ale stilului baroc în secolele XIX şi XX
Arcurile de triumf sunt prezente printre creaţiile relativ târzii ale arhitecturii antichităţii, fiind realizate pentru prima dată în Roma antică pentru comemorarea victoriilor romane pe câmpurile de luptă. Barocul arhitectural a preluat ideea de poartă formală de intrare într-un oraş sau într-o secţiune centrală a unui oraş prin realizarea de porţi monumentale şi arcuri de triumf dedicate întoarcerii acasă a eroilor.
Astfel Poarta Brandenburg din Berlin, realizată între 1788 şi 1791, de arhitectul german Karl Gotthard Langhans, este un exemplu de construcţie în stil neo-grec revitalizat (şi adaptat Berlinului) având prezente clare influenţe baroc.
Oricum, arcul de triumf parizian, comandat de Napoleon Bonaparte în 1806, dar terminat doar în 1836, are mult mai multe elemente de arhitectură baroc în componenţa sa. Arcul de triumf bucureştean, inspirat la rândul său de Arcul de Triumf din Paris, terminat în 1922, arhitect Petre Antonescu, este mai elegant, mai suplu, fiind cel mai "baroc" din aceste trei monumente ale victoriei. Frizele şi bazoreliefurile care îl acoperă sunt realizate din marmură românească de la Ruşchiţa, conferindu-i eleganţă, prestanţă şi prezenţă inconfundabilă în peisajul bucureştean.
[modifică] Originea cuvântului baroc
Cuvântul care se foloseşte astăzi pentru a desemna barocul în toate limbile este de origine portugheză ("barocco"), trecut prin filiera limbii franceze ("baroque") şi/sau a celei italiene ("barocco"). În toate aceste trei limbi, sensul iniţial al cuvântului era un substantiv ce desemna o perlă de formă neregulată. Ca adjectiv, folosit cu precădere în zilele noastre, desemnează ceva migălos şi realizat în cele mai mici detalii, uneori realizat cu un exces de zel, posibil superfluu, iar ca substantiv desemnează desigur mişcarea artistică şi culturală a epocii baroce care are o extraordinară întindere temporală de aproape patru secole.
