Hermeneutică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Hermeneutica (din limba greacă: ερμηνεια = a interpreta, a tălmăci) reprezintă în filosofie metodologia interpretării şi înţelegerii unor texte. Denumirea derivă de la numele zeului grec Hermes, mesagerul zeilor şi interpretul ordinelor lui Zeus. Obiectul hermeneuticii, apărută în secolele al XV-lea şi al XVI-lea în perioada dezvoltării Umanismului, au fost la început scrierile autorilor clasici ai antichităţii greco-romane, apoi - în special - interpretarea conţinutului Bibliei. Teologii creştini s-au străduit să stabilească o metodă, prin care să se pătrundă sensul adevărat al Scripturii şi - în acelaşi timp - să uşureze înţelegerea textelor clasice. În decursul timpului, hermeneutica devine mai amplă, având tendinţa de a da un sens compehensibil tuturor scrierilor greu de înţeles, devine asfel o teorie generală a regulilor de interpretare. Punând accentul pe conţinut şi semnificaţie, indiferent de formă sau amănunte de redactare, hermeneutica se deosebeşte astfel de exegeză. În zilele noastre se vorbeşte şi despre o hermeneutică a jurisprudenţei şi despre una artistică, fiind înţeleasă ca metodologie a interpretării normelor juridice şi operelor de artă. Este interesant că hermeneutica a influenţat şi studiile din ultimii ani asupra inteligenţei artificiale, unii cercetători în acest domeniu considerând inadecuată metoda cognitivistă sau aceea a elaborării informaţiilor pentru înţelegerea gândirii omeneşti.

În secolul al XIX-lea, filosofii Friedrich Schleiermacher şi Wilhelm Dilthey au lărgit orizontul hermeneuticii, incluzând şi pe cititori în procesul de analiză. După Schleiermacher, în actul lecturii, cititorul lasă libere intenţiile autorului. Interpretarea ar înseamna atunci, încercarea de a se pune în situaţia autorului şi, retrăind actul creaţiei, să se descopere sensul posibil al operei de artă. Scopul hermeneuticii lui Dilthey era de a întreprinde interpretări sistematice şi ştiinţifice, situând fiecare text în contextul său istoric originar. El încearcă să delimiteze aspectele intelectuale ale artelor de ştiinţele naturii explicative şi consideră opera literară un "monument al limbajului" (Sprachdenkmal).

În secolul al XX-lea, filosofii germani Edmund Husserl, Martin Heidegger şi elevul acestuia, Hans-Georg Gadamer au dat o nouă orientare hermeneuticii filosofice în sensul unei arte deschise a interpretării. Heidegger deplasează problema centrală a hermeneuticii de la interpretarea textelor la înţelegerea existenţială, pe care o consideră o prezenţă directă în lume, nemijlocită de alte simboluri şi - prin aceasta - dotată de autenticitate, deci lipsită de o simplă presupunere empirică în procesul de cunoaştere. Gadamer devine cunoscut cu opera sa fundamentală "Wahrheit und Methode" ("Adevăr şi metodă", 1960). Pentru el, una din problemele fundamentale ale hermeneuticii este de a da o obiectivitate interpretării, independent de cel ce face analiza şi de contestul istoric în care este ea efectuată. A considera hermeneutica drept o metodă filosofică este doar în parte corect, este posibil şi un punct de vedere ontologic, relevând caracterul său universal în procesul de înţelegere, prezent în orice formă de cunoaştere, şi, prin corelaţie - pentru a formula în termeni kantiani - examinând condiţiile posibile, respectiv structurile transcendentale ale gândirii umane. Accentuând caracterul necesar al fondului aperceptiv în orice mod de cunoaştere, Gadamer se distanţează de viziunea gnoseologică tradiţională a iluminismului, conform căreia cunoaşterea ar reprezenta un proces activ de identificare a subiectului cu un obiect distinct de sine, subliniindu-se autonomia reciprocă a celor doi termeni. Astfel, după Gadamer, întrucât fiecare investigator îşi iniţiază activitatea pornind de la o cunoaştere anticipată a obiectului cercetat, nu se mai poate admite o separaţie originară a celor doi termeni, ei existând de la început într-o dimensiune unică.

Filosoful francez Paul Ricoeur, în lucrările sale "Le conflit des interprétations" ("Conflictul interpretărilor", 1969) şi "Temps et récit" ("Timp şi expunere", 1983-1985) radicalizează poziţiile lui Heidegger şi Gadamer şi dezvoltă mai departe semnificaţia hermeneuticii, pornind de la teoriile lingvistice asupra sensurilor simbolice din filosofia lui Ernst Cassirer. În acest mod, înţelegerea trebuie să demonstreze fenomenologic o şi mai puternică componenţă social-istorică şi semantică.

Hermeneutica, în această accepţiune ontologică caracteristică, a exercitat o vastă şi fecundă influenţă asupra principalelor domenii ale disciplinelor definite în mod tradiţional ştiinţe umane: de la critica literară şi istoria artei, la interpretarea juridică. În special în acest ultim domeniu, s-au obţinut rezultate cu adevărat revoluţionare în contrast cu doctrina pozitivistă a dreptului ( de ex.: în Germania, Arthur Kaufmann, în Italia, Emilio Betti).

[modifică] Legături externe

• en Stanford Encyclopedia of Philosophiy: Hermeneutics
• de Hermeneutik im Vorbild