Filozofia ştiinţei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Filozofia ştiinţei este ramura filozofiei care studiază fundamentele filozofice, ipotezele şi implicaţiile ştiinţei, incluzând ştiinţele naturii, precum fizica, matematica şi biologia, şi ştiinţele sociale, precum psihologia, sociologia, ştiinţele politice, şi economia. În acest sens, filozofia ştiinţei este strâns legată de epistemologie şi ontologie. Urmăreşte să explice probleme precum: natura ipotezelor şi conceptelor ştiinţifice; modul în care acestea sunt produse; procesul prin care ştiinţa explică, prognozează, şi, prin tehnologie, valorifică forţele şi resursele naturii; mijloacele de determinare a validităţii afirmaţiilor; formularea şi utilizarea metodei ştiinţifice; tipurile de raţionament prin intermediul cărora se ajunge la concluzii; implicaţiile metodei ştiinţifice şi a modelelor pentru societate în general şi pentru ştiinţe însele.

Cuprins 1 Întrebări de bază 2 Natura afirmaţiilor şi conceptelor ştiinţifice 3 Teorii ale ştiinţei 3.1 Teorii realiste 3.1.1 Realismul ştiinţific 3.1.2 Realismul structural 3.1.3 Realismul entităţilor 3.2 Teorii pozitiviste 3.2.1 Empiriocriticismul 3.2.2 Neopozitivismul 3.2.3 Falsificaţionismul 3.3 Teorii relativiste 3.3.1 Convenţionalismul 3.3.2 Instrumentalismul 3.3.3 Pragmatismul 3.3.4 Relativismul 3.3.5 Socioconstructivism 3.3.6 Empirismul 3.3.6.1 Empirismul constructiv 3.4 Analiză şi reducţionism 3.5 Programe metodice 3.5.1 Operaţionalismul 3.6 Teorie şi evidenţă 4 Justificarea afirmaţiilor ştiinţifice 4.1 Inducţie 4.2 Coerentism 4.3 Briciul lui Occam 5 Răspunderea socială 5.1 Infailibilitatea ştiinţei 6 Vezi şi 6.1 Filozofi ai ştiinţei 6.2 Domenii ale filozofiei ştiinţei 7 Bibliografie 8 Legături externe 8.1 Bibliografie 8.2 Material pentru prelegeri

[modifică] Întrebări de bază

1. Care sunt caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice? (de ex. explicaţia, prognoza rezultatelor experimentale)
2. Prin ce se caracterizează producerea de noi cunoştinţe ştiinţifice? (metodologie)
3. Există progres ştiinţific?
4. Ce statut au teoriile ştiinţifice şi enităţile postulate de ele la nivelul teoriei cunoaşterii? Este ştiinţa o formă de găsire a adevărului sau trebuie concepută mai pragmatic?

[modifică] Natura afirmaţiilor şi conceptelor ştiinţifice

Ştiinţa trage concluzii privitor la modul în care este realitatea şi la modul în care teoria ştiinţifică este legată de realitate. Ştiinţa se bazează pe experiment, deducţie logică şi gândire raţională cu scopul de a examina realitatea şi indivizii din care este constituită societatea. Făcând observaţii privitoare la natura indivizilor şi a mediului care îi înconjoară, ştiinţa urmăreşte să explice conceptele care apar în viaţa de zi cu zi.

[modifică] Teorii ale ştiinţei

[modifică] Teorii realiste

[modifică] Realismul ştiinţific

Reprezentanţi: Hilary Putnam, Richard Boyd, Ernan McMullin, Stathis Psillos

Teze:

1. Conceptele unei teorii ştiinţifice se referă la entităţi reale, adică la obiecte care există în realitate.
2. Istoria ştiinţei trebuie înţeleasă ca o apropiere continuă către adevăr.

Realismul ştiinţific, numit şi empirism naiv, este perspectiva filozogică conform căreia natura universului corespunde postulatelor ştiinţifice. Realiştii consideră că lucruri precum electronii şi câmpurile magnetice există. Este naiv în sensul că majoritatea savanţilor iau aceste postulate drept adevăruri care nu au nevoie să fie falsificate (verificate).

[modifică] Realismul structural

Reprezentant: John Worrall

Conform realismului structural, ştiinţă nu poate cunoaşte conţinutul realităţii. Mai degrabă, ea descrie structura realităţii. Dovada pe care Worrall o aduce în lucrarea sa "Structural Realism" se bazează pe continuitatea ecuaţiilor matematice, obţinută de Worrall prin teoretizări despre eterul purtător de lumină, până la ecuaţiile lui Maxwell, care descriu proprietăţile câmpurilor electromagnetice. Eterul a fost respins, dar ecuaţiile sunt valabile şi astăzi. Vezi şi Structuralism (filozofia ştiinţei).

[modifică] Realismul entităţilor

Reprezentanţi: Ian Hacking, Nancy Cartwright

Realismul entităţilor respinge entităţile postulate de teorie, acceptând doar cele care joacă un rol în cadrul experimentelor. O entitate este reală dacă prin manipularea acesteia pot fi create noi fenomene.

[modifică] Teorii pozitiviste

Pozitivismul este o filozofie, care obligă cunoaşterea să interpreteze "descoperirile pozitive" (în sensul ştiinţelor naturii). O cercetare poate să aducă o descoperire pozitivă, dacă defineşte în prealabil (înainte de rezultatul obţinut în urma experimentului) condiţiile în care are loc cercetarea, prin urmare şi cele necesare unei dovezi reuşite.

[modifică] Empiriocriticismul

Vezi: Empiriocriticism

[modifică] Neopozitivismul

Vezi: Neopozitivism (Rudolf Carnap, Cercul vienez)

[modifică] Falsificaţionismul

Rudolf Carnap

Karl Popper

Imre Lakatos

Thomas Kuhn

Articol principal: Falsificaţionism

Probabil poziţia cea mai populară în rândul savanţilor este cea a raţionalismului critic. Ca mod de a distinge ştiinţa de pseudoştiinţă (de ex. astronomie de astrologie), falsificaţionismul a fost discutat formal pentru prima dată de Karl Popper în 1919-1920 şi reformulat de către el în 1960. A fost dezvoltat ulterior de Imre Lakatos.

Principiul afirmă că, pentru a fi util (sau chiar numai ştiinţific), un postulat ştiinţific (fapt, teorie, lege, principiu), trebuie să fie falsificabil, adică să poată fi verificat şi infirmat. Deci ceea ce contează nu este confirmarea (cum ar crede realistul naiv, ci infirmarea, adică falsificarea ipotezelor pirn intermediul experimentelor respectiv a observaţiilor. Ipotezele şi teoriile sunt doar atât timp considerate adevărate, până când sunt infirmate.

Popper a descris falsificabilitatea cu ajutorul observaţiilor următoare, parafrazate dintr-un eseu din 1963 numit "Speculaţie şi infirmare":

1. Este uşor să confirmăm sau să verificăm aproape orice teorie - dacă căutăm confirmări.
2. Confirmările sunt importante doar dacă sunt rezultatul unor prognoze riscante; adică, dacă suntem nelămuriţi de teorie, ar fi trebuit să ne aşteptăm la un eveniment care era incompatibil cu teoria - un eveniment care ar fi infirmat teoria.
3. Teoriile ştiinţifice "bune" includ interdicţii care nu îngăduie anumite lucruri să se întâmple.
4. O teorie care nu este infirmabilă de nici un eveniment ştiinţific posibil, nu este ştiinţifică. Infirmabilitatea nu este o virtute a unei teorii
5. Orice test veridic al unei teorii este o încercare de a o falsifica sau infirma. Teoriile care îşi asumă riscuri mai ridicate sunt mai testabile, mai expuse la infirmare.
6. A confirma o dovadă este relevant numai în cazul în care este rezultatul unui test veridic al teoriei; aici, "veridic" înseamnă că decurge dintr-o încercare serioasă, dar eşuată, de a falsifica teoria
7. Unele teorii testabile în mod veridic, atunci când se dovedesc a fi false, sunt în continuare susţinute de către apologeţii lor - de exemplu introducând ad-hoc o presupunere auxiliară, sau reinterpretând ad-hoc teoria astfel încât să evadeze infirmarea. O asemenea procedură este oricând posibilă, dar salvează teoria de la infirmare doar cu preţul de a-i distruge, sau afecta serios, statutul său ştiinţific

Imre Lakatos a respins perspectiva falficaţionismului naiv, conform căreia teoriile trebuie respinse în totalitatea lor, dacă sunt falsificate, adică infirmate prin rezultate experimentale sau empirice. Mai degrabă se păstrează la falsificări de obicei convingeri de bază la nivel conştient sau inconştient (care formează nucleul aşa numitului program de cercetare), şi numai afirmaţiile din afara acestui nucleu sunt modfificate. Convingerile elementare care consituie miezul unui program de cercetare, pot fi, în opinia lui Lakatos, numai atunci respinse, când avem la îndemână un program de cercetare alternativ, superior.

[modifică] Teorii relativiste

[modifică] Convenţionalismul

Reprezentanţi: Henri Poincaré, Ernst Mach
Ernst Mach a fost de părere că teoriile sunt doar un soi de mnemotehnică, care fac obervaţiile mai uşor accesibile. Această teză este numită şi principiul parcimoniei. Vezi: Convenţionalism, Teoria geştaltistă.

[modifică] Instrumentalismul

Reprezentanţi: Pierre Duhem

Instrumentalismul porneşte de la premisa că percepţiile, ideile ştiinţifice şi teoriile noastre nu reflectă cu acurateţe realitatea, ci sunt intrumente utile pentru a explica, prognoza şi controla experienţele noastre. Pentru un instrumentalist, electronii şi câmpurile magnetice nu există cu certitudine, deşi ca idei ne sunt utile; iar metoda empirică este serveşte doar pentru a arăta că teoriile corespund obervaţiilor. Instrumentalismul se bazează în mare parte pe filozofia lui John Dewey, şi, în sens mai larg, pe pragmatism, care a fost introdus de filozofi precum William James şi Charles Sanders Peirce.

[modifică] Pragmatismul

Vezi: Pragmatism (John Dewey, Charles Sanders Peirce

[modifică] Relativismul

Reprezentantul principal al relativismului ştiinţific este considerat a fi Paul Feyerabend. Deseori este inclus în aceeaşi categorie şi Thomas S. Kuhn, deşi el însuşi a respins întotdeauna această afiliere.

Un loc central în viziunea lui Kuhn îl ocupă incomensurabilitatea. Paradigmele ştiinţifice sunt incomensurabile, deci incomparabile. Prin urmare,nu putem vorbi despre adevăr decât referindu-ne la o anume paradigmă. Paul Feyerabend cu expresia sa Anything Goes! a lansat un apel anarhic împortiva constrângerii metodice (lucrarea sa Against Method). Atât Kuhn cât şi Feyerabend au fost de părere că observaţiile sunt "încărcate cu teorii" (theory-laden)

Deşi principiul falsifibialităţii propus de Popper este util pentru a deosebi discipline ştiinţifice autentice de pseudo-ştiinţe (cum sunt astrologia, homeopatia, etc.), în mod practic falsificarea ipotezelor ştiinţifice nu e prezentă în arsenalul de zi cu zi al ştiinţelor. Mai degrabă, cunoaşterea ştiinţifică avansează datorită acumulărilor cantitative de fapte experimentale şi formulări teoretice, care sunt în general consistente cu teoriile general acceptate la un moment dat. Pe măsură ce tot mai multe noi fapte experimentale sunt descoperite, şi pe măsură ce tehnologia permite măsurători din ce în ce mai precise, unele din aceste date experimentale vin în contradicţie (falsifică) teoriile general acceptate. De cele mai multe ori aceste descoperiri/falsificări nu sunt intenţionate şi au loc în cursul proceselor ştiinţifice obişnuite. Un exemplu în acest sens îl constituie descoperirea faptului că viteza luminii este constantă (şi nu depinde de direcţia de propagare) într-un experiment desfăşurat de către Michelson şi Morley în 1887. Obiectivul acestui experiment era de fapt măsurarea vitezei luminii faţă de Eter, însă rezultatele experimentului, fiind în contradicţie cu teoriile fizicii din acea vreme, au dus la abandonarea concepţiei Eterului şi la formularea teoriei relativităţii speciale de către Albert Einstein în 1905. Această viziune a evoluţiei ştiinţei în etape constituite din acumulări cantitative urmate de revoluţii în care "paradigma" ştiinţei se schimbă în mod fundamental, a fost formulată de către Thomas Kuhn în "Structura revoluţiilor ştiinţifice" (1962).

[modifică] Socioconstructivism

Reprezentanţi: Bruno Latour, Karin Knorr-Cetina
Bruno Latour, Karin Knorr-Cetina
Constructivişii afirmă că şi realităţi aparent obiective din ştiinţele naturii, sunt de fapr rezultatul unor procese ale construcţiei sociale, şi dependente de situaţia socială a laboratorului, a institutului de cercetare, etc.

[modifică] Empirismul

Un concept central al filozofiei ştiinţei este empirismul, sau condiţionarea prin dovezi. Empirismul este un curent filozofic a cărui esenţă este perspectiva conform căreia cunoaşterea decurge din experienţa pe care o acumulăm în decursul vieţii. În acest sens, afirmaţiile ştiinţifice sunt condiţionate şi derivă din experienţele şi observaţiile noastre. Ipotezele ştiinţifice se dezvoltă şi testează prin metode empirice, care sunt formate din observaţii şi experimente. Odată ce a fost testată de nenumărate ori, informaţia care rezultă din observaţiile şi experimentele noastre este considerată a fi dovada pe baza căreia comunitatea ştiinţifică dezvoltă teorii care pretind a explica aspecte ale lumii.

Observaţiile presupun percepţie, prin urmare sunt activităţi cognitive. Cu alte cuvinte, observaţiile fac parte de la început din felul în care noi înţelegem cum funcţionează lumea; pe măsură ce această înţelegere suferă modificări, observaţiile însele se pot modifica aparent. Mai exact, interpretarea pe care noi o dăm observaţiilor se poate schimba. Un experiment bine gândit va duce la rezultate identice dacă se desfăşoară într-o manieră identică. De fiecare dată când contextul social al observatorului constituie un factor într-o observaţie, se pierde obiectivitatea, şi observaţia nu mai este utilă în sens ştiinţific.

Cercetătorii încearcă să folosească inducţia, deducţia, metode cvasi-empirice, şi invocă metafore conceptuale-cheie pentru a transforma observaţiile într-o structură coerentă, auto-consistentă.

[modifică] Empirismul constructiv

Reprezentant: Bas van Fraassen
Empiriştii constructivi sunt agnostici faţă de conceptele unei teorii (atom, genă, etc.). Empirismul constructiv nu este interesat de cât de observaţii care se pot face (cu ajutorul instrumentelor) cu ochiul liber. Empirismul îşi asumă rolil de a explica scopul ştiinţei. Aceasta este, după părerea empiriştilor, adecvanţa empirică.

[modifică] Analiză şi reducţionism

Analiza este activitatea care constă în transformarea unei observaţii sau teorii în concepte mai simple pentru a fi mai uşor comprehensibile. Analiza este esenţială pentru ştiinţă. Ar fi imposibil, de exemplu, să descriem matematic mişcarea unui proiectil fără a distinge între forţa gravităţii, unghiul şi viteza iniţială. Doar în urma acestei analize este posibil să formulăm o teorie adecvată a mişcării.

Reducţionismul poate avea mai multe înţelesuri în ştiinţă. Un tip de reducţionism este convingerea conform căreia toate domeniile de cercetare sunt, în ultimă instanţă, explicabile ştiinţific (deci nu există nimic metafizic). Poate că un eveniment istoric poate fi explicat în termeni sociologici sau istorici, care la rândul lor pot fi descrişi în termeni de psihologie umană, care iarăşi se pot explica în termeni fizici şi chimici. Evenimentul istoric va fi redus la un eveniment fizic. Se poate considera că evenimentul istoric nu a fost decât, un eveniment fizic, respingând existenţa unor fenomene emergente.

Daniel Dennett a inventat termenul de reducţionism lacom pentru a descrie presupunerea conform căreia un asemenea reducţionism a fost posibil. El pretinde că este doar vorba despre "ştiinţă proastă", atunci când urmărim să găsim explicaţii care sunt atractive sau elocvente, mai degrabă decât cele care sunt utile în prognoza fenomenelor naturii. De asemenea afirmă că:

Nu există aşa ceva precum ştiinţa lipsită de filozofie; există doar ştiinţă a cărei bagaj filozofic este luat la bord fără examinare prealabilă. —Daniel Dennett, Darwin's Dangerous Idea, 1995.

Argumentele care au fost aduse împotriva teoriei reducţionismului lacom, prin referinţă la fenomene emergente, se bazează pe faptul că sistemele auto-referenţiale se presupun că conţin mai multă informaţie decât ceea ce poate fi descris prin intermediul anlizei individuale a părţilor lor componente. Câteva exemple dim matematică:

• sisteme care conţin cazuri de auto-referinţă care afectează (sau chiar dăunează) obiectul iniţial, fiind posibilă creearea unui paradox
• organizare fractală
• atractori
• spaţiu fazat

Analiza unor asemenea sisteme are în mod obligatoriu un efect distructiv asupra informaţiei întrucât observatorul trebuie să selecteze o mostră din sistem care poate fi în cel mai bun caz parţial reprezentativă. Teoria informaţiei poate fi folosită pentru a calcula magnitudinea pierderii de informaţie şi constituie una dintre tehnicile aplicate de către teoria haosului.

[modifică] Programe metodice

[modifică] Operaţionalismul

Vezi Operaţionalism: (Percy William Bridgman).

[modifică] Teorie şi evidenţă

• Teza Duhem-Quine afirmă că o atunci când o teorie este confirmată sau falsificată, întreaga teorie are de suferit de pe urma acestui proces, nu doar părţi din ea

• Thomas Kuhn a fost de părere că teoriile care concurează pentru supremaţia paradigmatică, nu pot fi selectate în urma evidenţei. (vezi Subdeterminare)

• Francis Bacon a consacrat conceptul de Experimentum Crucis, care decide în mod categoric asupra veridicităţii unei ipoteze. Această idee a fost pusă sub semnul îndoielii de ştiinţa actuală.

[modifică] Justificarea afirmaţiilor ştiinţifice

Cele mai puternice afirmaţii sunt cele cu aplicabilitatea cea mai largă. A treia lege a lui Newton- "pentru fiecare acţiune există o reacţiune opusă şi egală" — este o afirmaţie puternică deoarece se aplică la fiecare acţiune, oriunde, oricând.

Dar acum savanţii pot să testeze fiecare incidenţă a unei acţiuni, şi să găsească o reacţie. Atucni cum pot ei să afirme că că a treia lege alui Newton este într-un oarecare sens adevărată? Desigur că au testat multe acţiuni, şi la fiecare în parte au putut găsi reacţia opusă care îi corepsunde acţiunii. Dar cum putem fi siguri că data viitoare când testăm a treia lege a lui Newton, se va dovedi a fi validă?

[modifică] Inducţie

O soluţie la această problemă este să ne bazăm pe inducţie. Raţionamentul inductiv porneşte de la premisa că dacă o situaţie este valabilă în toate cazurile observate, atunci aceasta este valabilă în toate cazurile. Astfel, după încheierea unei serii de experimente care vin în sprijinul celei de-a treia legi a lui Newton, putem să considerăm că legea este valabilă în toate cazurile.

Explicarea motivului pentru care inducţia funcţionează a fost oarecum problematică. Nu se poate folosi deducţia, procesul bine cunoscut de a trece de la premisă la concluzie, deoarece pur şi simplu nu există nici un silogism care să permită aşa ceva. Oricât de multe ori biologii din secolul al XVII-lea au observat lebede albe, şi în oricât de multe locaţii, nu există nici o cale deductivă care să îi conducă la concluzia că toate lebedele sunt albe. Aceasta este la fel de probabil, întrucât, după cum s-a adeverit mai târziu, acea concluzie ar fi fost greşită. În mod similar, este cel puţin posibil ca o observaţie să fie făcută mâine care arată că un caz în care o acţiune nu este acompaniată de o reacţiune; acelaşi lucru este valabil pentru orice lege ştiinţifică.

Unul dintre răspunsuri a constat în concepţia unei alte forme de argument raţional, care nu se bazează pe deducţie. Deducţia permite să formulăm un adevăr specific dintr-un adevăr general: toate ciorile sunt negre; aceasta este o cioară; prin urmare este neagră. Inducţia permite oarecum formularea unui adevăr general dintr-o serie de observaţii specifice: aceasta este o cioară şi este neagră; aceasta este o cioară şi este neagră; prin urmare, toate ciorile sunt negre.

Problema inducţiei este totodată importantă şi controversată în filozofia ştiinţei: este inducţia într-adevăr justificată, şi dacă da, cum?

[modifică] Coerentism

Atât inducţia cât şi falsificabilitatea încearcă să justifice postulatele ştiinţifice făcând referinţă la alte postulate ştiinţifice. Ambele trebuie să evite argumentul regresiei la infinit, unde orice justificare trebuie să fie la rândul ei justificată, rezultând într-o regresie la infinit. Aceste argument a fost folosit pentru a justifica o soluţie la regresia la infinit, fundaţionalismul. Fundaţionalismul afirmă că există unele postulate de bază care nu necesită justificare. Atât inducţia cât şi falsificarea sunt forme ale fundaţionalismului în sensul că se bazează pe afirmaţii de bază care derivă direct din observaţii.

Modul în care postulatele de bază derivădin observaţie complică problema. Observaţia este un act cognitiv; adică se bazează pe înţelegerea noastră, pe setul nostru de convingeri. O observaţie a tranzitului lui Venus necesită o gamă foarte largă de convingeri auxiliare, precum cele care descriu optica telescoapelor, mecanica suportului de telescop, şi o înţelegere a astromecanicii. La prima vedere, observaţia nu pare a fi "de bază".

Coerentismul oferă o alternativă afirmând că postulatele pot fi justificate prin faptul că fac parte dintr-un sistem coerent. În cazul ştiinţei, sistemul este considerat a fi setul complet de convingeri ale individului sau ale comunităţii ştiinţifice. W. V. Quine a pledat pentru o abordare coerentă a ştiinţei. Observaţia tranzitului lui Venus este justificată prin faptul că este coerentă cu convingerile noastre despre optică, suporţi de telescop şi mecanică astrală. Atunci când această observaţie contrazice una dintre aceste convingeri auxiliare, se impune ajustarea sistemului pentru a îndepărta conflictul.

[modifică] Briciul lui Occam

Briciul lui Occam, sau principiul parcimoniei, este folosit pentru a justifica anumite afirmaţii ştiinţifice. Lui William de Occam i se atribuie principiul conform căruia cea mai simplă explicaţie pentru un fenomen este de preferat. Acest principiu îşi găseşte formularea deseori în felul unmător: "entităţile nu trebuie să fie multiplicate dincolo de necesar".

A se considera situaţia omniprezentă a două teorii A şi B, unde A este versiunea cea mai simplă a teoriei, care se potriveşte cu datele, iar B este o versiune a lui A argumentată cu elemente adiţionale care nici nu îmbunătăţesc, nici nu dăunează problema. Principiul briciului lui Occam ne sfătuieşte să îndepărtăm elementele suplimentare din B, rămânând cu versiunea mai simplă A.

Deoarece pentru orice teorie există un număr infinit de variaţii care sunt în mod egal consistente cu datele actuale, briciul lui Occam este folosită în mod implicit în orice cercetare ştinţifică. De exemplu, a se vedea teoria faimoasă a lui Isaac Newton privind "acţiunea şi reacţiunea". O teorie alternativă ar fi: "pentru fiecare acţiune există o reacţiune egală şi opusă, cu excepţia lui 12 Ianuarie 2055, când reacţiunea va avea intensitate înjumătăţită". Această adăugire aparent absurdă violează principiul briciului lui Occam deoarece este o adăugire care nu este necesară. Într-adevăr, fără o lege precum briciul lui Occam, nu ar exista nici o justificare filozofică sau practică pentru savanţi ca să enunţe orice teorie în faţa competitorilor ei care sunt ca număr infiniţi. Prin urmare, ştiinţa nu ar mai putea să facă deloc prognoze.

Dificultatea în cazul briciului lui Occam constă în faptul că aceasta nu specifică, şi nici nu este întotdeauna clar, care teorie este mai simplă. Mai mult, briciul lui Occam nu reprezintă decât o preferinţă estetică pentru simplicitate. Prin urmare nu poate fi considerată riguroasă. Există abordări matematice legate de aceasta, cum ar fi cele care rezultă din analiza bayesiană şi teoria informaţiei care urmăresc să cuantifice simplicitatea. O asemenea abordare este inferenţa numită lungimea minimă a mesajului.

Briciul lui Occam nu afirmă că cea mai simplă explicaţie este de preferat indiferent de capacitatea sa de a explica neregularităţi şi excepţii. Principiul falsificabilităţii afirmă că orice excepţie care poate fi reprodusă în mod veridic trebuie să invalideze cea mai simplă teorie, şi că argumentul următor, în ordinea simplicităţii, care poate să încorporeze excepţia în ca parte a teoriei trebuie să fie preferat în locul primei. După cum a afirmat Albert Einstein: "Scopul ultim al oricărei teorii este de a asigura ca elementele de bază ireductibile să fie cât mai simple posibil şi reduse ca număr, fără să trebuiască să renunţe la reprezentarea adecvată chiar şi a unui singur experiment".

[modifică] Răspunderea socială

[modifică] Infailibilitatea ştiinţei

O problemă critică în ştiinţă este în ce măsură corpul actual de cunoştinţe ştiinţifice poate fi considerat drept indicator a ceea ce este de fapt "adevărat" despre lumea fizică în care trăim. Acceptarea cunoaşterii ca şi cum ar fi absolut "adevărată" şi dincolo de orice dubiu (în sensul teologiei sau ideologiei) se numeşte scientism.

Totuşi, este un lucru obişnuit ca membrii societăţii să aibă opinie exact opusă despre ştiinţă - mulţi dintre cei care nu se ocupă cu ştiinţa consideră că savanţii ridică pretenţie de infailibilitate pentru afirmaţiile lor. Ştiinţa serveşte în procesul de luare de decizii bazată pe consens prin care oameni cu opinii morale variate ajung la un numitor comun privind ceea ce este "real". În societăţile seculare, bazate pe cunoaştere, informaţie şi tehnologie, unde nu există altă concepţie larg acceptată a realităţii bazată pe fundamente morale sau religioase comune, ştiinţa a devenit principalul arbitru al disputelor. Aceasta a dus la abuzul dialogului ştiinţific în scopuri politice sau comerciale.

Grija privind disparităţile considerabile dintre modul în care ei lucrează şi felul în care sunt priviţi a dus la campanii publice pentru a educa publicul larg despre scepticismul ştiinţific şi metoda ştiinţifică.

[modifică] Vezi şi

• Epistemologie
• Istoria şi filozofia ştiinţei
• Istoria ştiinţei
• Revoluţia ştiinţifică
• Filozofia limbajului
• Filozofia matematicii
• Publicaţii importante în filozofia ştiinţei
• Pozitivism (filozofie)
• Studiul ştiinţei
• Materialism ştiinţific
• Scientism
• Construcţie socială
• Sociologia cunoaşterii ştiinţifice
• Sociologia ştiinţei
• Metodă ştiinţifică

[modifică] Filozofi ai ştiinţei

• Sir Francis Bacon
• Roger Bacon
• Roy Bhaskar
• Rudolf Carnap
• Auguste Comte
• René Descartes
• Empedocle
• Paul Feyerabend
• Galileo Galilei
• Robert Grosseteste
• Immanuel Kant
• Thomas Kuhn
• Imre Lakatos
• Ernst Mach
• Isaac Newton
• Charles Peirce
• Michael Polanyi
• Sir Karl Popper
• Bertrand Russell

[modifică] Domenii ale filozofiei ştiinţei

• Cauzalitate
• Operaţie de egalizare
• Problema demarcaţiei
• Dualism
• Credinţă şi raţionalitate
• Liber arbitru şi determinism
• Filozofia chimiei
• Filozofia biologiei
• Filozofia matematicii
• Filozofia fizicii
• Filozofia spaţiului şi timpului
• Problema demarcaţiei
• Simplitate
• Uniformitarism (ştiinţă)
• Neobservabile

[modifică] Bibliografie

• Snyder, Paul, Toward One Science: The Convergence of Traditions, St Martin's Press, 1977, ISBN 0-312-81011-3, ISBN 0-312-81012-1.
• Van Fraassen, Bas C., The Scientific Image, Oxford: Clarendon Press, 1980, ISBN 0-198-24427-4.
• Boyd, R.; Paul Gasper; J. D. Trout, Ed. (1991) The Philosophy of Science. Cambridge, Massachusetts, Blackwell Publishers.
• Harre, R. (1972) The Philosophies of Science: An Introductory Survey. London, Oxford University Press.
• Klemke, E. et. al. Ed. (1998). Introductory Readings in The Philosophy of Science. Amherst, New York, Prometheus Books.
• Kuipers, T.A.F. (2001). Structures in Science. An Advanced Textbook in Neo-Classical Philosophy of Science. Synthese Library, Springer.
• Ladyman, J. (2002) Understanding Philosophy of Science, London, Routledge.
• Losee, J. (1998). A Historical Introduction to The Philosophy of Science. Oxford, Oxford University Press.
• Niiniluoto, I. (2002) Critical Scientific Realism. Oxford, Oxford University Press
• Pap, A. (1962). An Introduction to the Philosophy of Science. New York, The Free Press.
• Papineau, D. Ed. (1997). The Philosophy of Science. Oxford Readings in Philosophy. Oxford, Oxford University Press.
• Rosenberg, A. (2000). Philosophy of Science: A Contemporary Introduction. London, Routledge.
• Salmon, M. H. et. al. (1999). Introduction to the Philosophy of Science: A Text By Members of the Department of the History and Philosophy of Science of the University of Pittsburgh. Indianapolis, Hacket Publishing Company.
• Newton-Smith, W. H. Ed. (2001). A Companion To The Philosophy of Science. Blackwell Companions To Philosophy. Malden, Massachusetts, Blackwell Publishers.

1) Texte introductive

• Achinstein, Peter, Concepts of science : a philosophical analysis, Baltimore : Johns Hopkins Press, 1968.
• Papineau, David, The philosophy of science, New York : Oxford University Press, 1996.
• Losee, John, A historical introduction to the philosophy of science', New York: Oxford University Press, 1972.
• Losee, John, Theories of scientific progress: an introduction London: Routledge, 2004.
• Harré, Rom, The Philosophies of Science.
• Poser, Hans, Wissenschaftstheorie. Eine philosophische Einführung, Stuttgart : Reclam, 2001

2) Texte esenţiale

• Pierre Duhem, La theórie physique: son objet, sa structure. , 1903, deutsch: Die Wandlungen der Mechanik und der Naturerklärung, Leipzig 1912
• Ludwik Fleck, Entstehung und Entwicklung einer wissenschaftlichen Tatsache. Einführung in die Lehre vom Denkstil und Denkkolllektiv, Basel : Schwabe, 1935
• Ernest Nagel: The Structure of Science, New York: Brace & World, 1961. Model clasic al explicaţiilor reductive
• Percy Bridgman, The nature of physical theory, New York : Dover, 1936.
• Mary Hesse, Models and analogies in science, Notre Dame, Indiana : University of Notre Dame Press, 1966.
• Frederick Suppe, The semantic conception of theories and scientific realism, Urbana : University of Illinois Press, 1989.
• Stathis Psillos, Scientific Realism. How Science tracks truth, London : Routledge, 1999.
• Karin D. Knorr, The manufacture of knowledge ; an essay on the constructivist and contextual nature of science, Oxford: Pergamon, 1981
• Nancy Cartwright, How the Laws of Physics Lie, Oxford, 1983 Critică la adresa tezei conform căreia legile naturii au valabilitate absolută
• Ian Hacking, Representing and Intervening, CUP, 1983,
• Ronald Giere, Explaining Science. A cognitive approach., Chicago : University of Chicago Press, 1988, în special capitolul 3: Models and Theories.
• Mary Morgan und Margaret Morrison (Hersg.), Models as mediators : perspectives on natural and social science, 1999.
• Paul Lorenzen, Lehrbuch der konstruktiven Wissenschaftstheorie. Bibliographisches Institut, Mannheim 1987; reprint: Metzler, Stuttgart 2000 ISBN 3-476-01784-2

3) Texte asupra unor teme specifice

• Müller, Sabine, Programm für eine neue Wissenschaftstheorie, Würzburg : Königshausen & Neumann, 2004
• Theo A.F. Kuipers Structures in Science. An Advanced Textbook in Neo-Classical Philosophy of Science., Synthese Library, Springer, 2001.
• Theo A.F. Kuipers From Instrumentalism to Constructive Realism - On Some Relations Between Confirmation, Empirical Progress and Truth Approximation., Synthese Library, Springer, 2000.
• Ilkka Niiniluoto Critical Scientific Realism, Oxford, Oxford University Press, 2002.
• Sandra Harding, Feministische Wissenschaftstheorie : zum Verhältnis von Wissenschaft und sozialem Geschlecht, Hamburg : Argument, 1990

[modifică] Legături externe

[modifică] Bibliografie

• en The Stanford Encyclopedia of Philosophy - Introducere de calitate.
• en Pentru începători.
• en Eesuri despre conceptele din filozofia ştiinţei la The Galilean Library.
• en Listă bibliografică foarte bună cu rezumate ale diferitelor deomenii creată de unul dintre cei mai importanţi filozofia i ştiinţei din prezent, James Ladyman (University of Bristol)
• en Bibliografie aleasă de Ward E. Jones, Samir Okasha şi W.H. Newton-Smith (Oxford University)

[modifică] Material pentru prelegeri

• en Diferite perspective asupra filozofiei ştiinţei
• en Lyle Zynda Lecture on the Philosophy of Science
• en Folii Powerpoint de la Universitatea St.Andrews
• en Revolutions in Science; materiale pentru prelegerea Anjan Chakravartty
• de Introducere în teoria ştiinţei de Bernhard Lauth (LMU München)
• de Introducere în teoria ştiinţei după Enach Erhard Oeser (Universitatea Viena)
• de Sistem, clasificare şi evoluţie după Erhard Oeser (Universitatea Viena)
• en Folii PowerPoint asupra problematicii observabil/ne-observabil, subdeterminare şi a Tezei Duhem-Quine