Luftwaffe
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Deutsche Luftwaffe ("Arma aerului") este numele folosit în mod obişnuit pentru forţele aeriene ale Germaniei.
Istoria Luftwaffe începe în 1910. odată cu înfiinţarea "Serviciului Aerian a Armatei Imperiale Germane". Existenţa "Armatei aerului" a fost însă întreruptă în două perioade, (1918-1935 şi 1945-1955), ca urmare a înfrângerii ţării în cele două războaie mondiale
În 1939-1940, Luftwaffe a ajutat Germania să obţină nemaipomenitele succese pe fronturile din Europa Occidentală şi din Europa Răsăriteană, dar nu a reuşit să câştige supremaţia aeriană în lupta cu RAF de deasupra insulelor britanice. Mai târziu, în ciuda unor eforturi uriaşe pe care le-au făcut piloţii şi constructorii, Luftwaffe nu a reuşit să împiedice înfrângerea Germaniei Naziste provocată şi de bombardamentele continui executate de o forţă aeriană copleşitoare cu bazele în Anglia. Înfrângerea a fost pecetluită de avansarea armatelor sovietice din răsărit, numărul avioanelor germane apte de luptă devenind neînsemnat în faţa avioanelor sovietice ale căror număr creştea constant. Totuşi, Luftwaffe a fost prima forţă aeriană care a folosit în luptă avionul de vânătoare cu reacţie şi singura forţă aeriană care a folosit avionul cu motor de rachetă.
Între 1955 şi 1990, au existat două forţe aeriene ca rezultat a împărţirii Germaniei înfrânte între cei patru aliaţi, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Forţele aeriene ale RDG-ului au fost dizolvate, iar structurile sale au fost preluate de Luftwaffe în 1990, după reunificarea germană. În Bosnia, în 1990, a fost prima dată când Luftwaffe a acţionat în afara ţării după cel de-al doilea război mondial.
Cuprins |
[modifică] Istoria
[modifică] Primul război mondial
Predecesorul Luftwaffe, "Serviciului Aerian a Armatei Imperiale Germane", a fost fondat în 1910, înainte de izbucnirea primului război mondial (1914–1918), deşi trebuie spus că, la început, avioanele erau folosite numai pentru misiuni de recunoaştere aeriană, în acelaşi fel în care fuseseră folosite baloanele în timpul războiul franco-prusac din 1870-1871. Nu a fost prima forţă aeriană din Europa. Forţa aeriană franceză, cea care avea să se transforme în Armée de l'Air, a fost de asemenea înfiinţată în 1910, iar Corpurile Aeriene Regale (care aveau să se unească în 1918 cu Serviciul Aerian Al Marinei Regale pentru a forma Royal Air Force), a fost fondată în 1912.
În timpul războiului, Serviciului Aerian a Armatei Imperiale Germane a utilizat o mare varietate de avioane, de la avioane de vânătoare (aşa cum au fost modelele Albatros-Flugzeugwerke şi Fokker), la cele de recunoaştere (Aviatik şi DFW), până la bombardierele grele (Gothaer Waggonfabrik şi Zeppelin-Staaken).
Cea mai mare atenţie a fost acordată avioaneleor de vânătoare, producând "aşi ai aerului" precum Manfred von Richthofen, renumit în rândurile aliaţilor ca "Baronul Roşu" (în Germania era numit "der rote Kampfflieger" – Pilotul de vânătoare roşu), Ernst Udet, Hermann Göring, Oswald Boelcke (considerat primul tactician al luptelor aeriene), Max Immelmann (primul aviator care a fost decorat Pour le Mérite, cea mai înaltă decoraţie imperială germană pentru bravură, cel care a făcut ca acest ordin să fie numit "Blue Max"), şi Werner Voss. La fel ca şi marina germană, infanteria folosea dirijabile Zeppelin pentru bombardarea ţintelor militare şi civile din Franţa, Belgia şi din Regatul Unit.
Toate aparatele de zbor germane şi austro-ungare foloseau ca semn distinctiv crucea de fier până la începutul anului 1918. Până în cele din urmă, o cruce grecească negru pe alb (Balkenkreuz) a devenit însemnul forţelor aeriene germane.
După înfrângerea Germaniei în primul război mondial, forţele sale aeriene au fost desfiinţate ca urmare a prevedrilor tratatului de la Versailles care cereau ca toate avioanele ale armatei imperiale să fie distruse.
[modifică] Perioada interbelică
De timp ce Germaniei îi fusese interzis să aibă o forţa aeriană, piloţii pentru o viitoare armată a aerului au fost pregătiţi în secret. La început a fost folosită o şcoală civilă de aviaţie, dar nu puteau fi folosite decât avioane uşoare la antrenamente, pentru a menţine impresia că sunt pregătiţi piloţi pentru liniile aeriene comerciale, precum era Lufthansa. Pentru a-şi pregăţi piloţii pe cele mai moderne avioane de luptă, germanii au cerut ajutorul inamicului de mai târziu, Uniunea Sovietică. A fost înfiinţat un aerodrom secret pentru antrenament la Lipetsk în 1924. aici a funcţionat o şcoală militară de pilotaj pentru aproximativ nouă ani, până în 1934, fiind folosite la antrenamente avioane olandeze şi ruseşti, dar şi câteva modele germane.
Pe 26 februarie 1935, Adolf Hitler i-a ordonat lui Hermann Göring să reînfinţeze Luftwaffe, încălcând Tratatul de la Versailles semnat în 1919. Germania a încălcat tratatul fără a fi sancţionată de Anglia, Franţa sau Liga Naţiunilor. Deşi noua forţă aeriană urma să funcţioneze toital separat de forţele terestre, s-a menţinut tradiţia de a acorda ofiţerilor şi piloţilor grade militare ale infanteriei, o tradiţie care s-a păstrat şi în aviaţia militară germană a zilelor noastre, Bundesluftwaffe. Mai înainte de înfiinţarea oficială a Luftwaffe, forţele paramilitare aeriene germane, Deutscher Luftverband – Uniunea Aeriană Germană - DLV pe scurt, avându-l în frunte pe Ernst Udet, aveau un însemn, uniforme şi o ierarhie (grade) care primiseră nume cu aparenţă civilă, nu militară. Emblema DLV avea să devină emblema noii Luftvaffe.
Dr. Fritz Todt, inginerul cel care a înfiinţat Organizaţia Todt, a fost înaintat la gradul de general maior al Luftwaffe. El nu era din punct de vedere militar un pilot, deşi el a luptat într-un detaşament de observaţie aeriană în primul război mondial, fiind decorat cu Crucea de Fier. A murit într-un accident aviatic în februarie 1942.
Luftwaffe a avut ocazia ideală pentru a-şi testa piloţii, avioanele şi tacticile de luptă în războiul civil spaniol (1936–1939), când Legiunea Condor a fost trimisă în Spania să sprijine rebeliunea antirepublicană condusă de generalul Francisco Franco. Printre aparatele moderne folosite în luptă au fost unele care au devenit faimoase: bomardierele în picaj Junkers Ju 87 Stuka şi avioanele de vânătoare Messerschmitt Bf 109. Deşi această forţă aeriană l-a sprijinit activ pe Franco, însemnele Luftwaffe au fost îndepărtate ca să nu se creadă că Germania sprijină în mod activ revolta. În locul zvasticii naziste de pe coada avionului, avioanele germane au folosit emblema naţionaliştilor (o cruce a Sfântului Andrei pe fond alb, pictată pe cârma avionului şi un punct negru pe fuselaj şi pe aripi). Toate avioanele din Legiune făceau parte din unităţi care aveau indicativul cu terminaţia 88. Bombardierele făceau parte din Kampfgruppe 88 ("Grupul de luptă"), prescurtat K/88, iar avioanele de vânătoare compuneau Jagdgruppe 88 ("Grupul de urmărire"), J/88.
Un atac care avea să fie o anticipare a bombardamentelor sistematice ale oraşelor din timpul celui de-al doilea război mondial avea să se petreacă pe 26 aprilie 1937, când o forţă combinată italo-germană sub comanda naţionaliştilor spanioli a distru cea mai mare parte a oraşului basc Guernica din nord estul Spaniei. Acest bombardament a fost condamnat în toată lumea, şi memoria colectivă a ororilor atacului asupra civililor a devenit şi mai bine cunoscută datorită faimoasului tablou care poartă numele oraşului al pictorului cubist Pablo Picasso. Toată lumea s-a temut că aşa va arăta viitorul războiului aerian, de vreme ce strategul italian Giulio Douhet formulase teorii cu privire la ceea ce avea să se numească "bombardament strategic", conform cărora victoria poate fi cucerită în război prin distrugerea din aer a zonelor industriale şi prin demoralizarea populaţie civile inamice până în punctul în care guvernul va cere pacea. Aceasta era od escriere a războielor care aveau să vină, nu doar a conflictului din peninsula Iberică.
[modifică] Al doilea război mondial
Până în vara anului 1939, în ajunul izbucnirii celui de-al doilea război mondial, Luftwaffe devenise cea mai puternică forţă aeriană din lume. Astfel, a jucat un rol important major în succesele germane de la începutul răboiului, având un rol determinant în conceptului războiului fulger, în principal datorită folosirii bombardierului în picaj Junkers Ju 87 (Sturzkampfflugzeug—Stuka). Armata Germania a învins fulgerător Polonia, Norvegia, Danemarca, Luxemburg, Belgia, Olanda şi Franţa în numai câteva săptămâni între septembrie 1939 şi iulie 1940, în mare parte datorită Luftwaffe, care părea invincibilă. Aceste victorii l-au făcut pe Göring prea încrezător în capacităţile germanilor de a înfrânge RAF în numai câteva luni în cadrul Operaţiunea Seelöwe. Eşecurile spionajului german şi planificarea defectuasă a atacurilor aeriene asupra Comandamentul de Vânătoare a RAF, au făcut ca, alături de buna gestionare a resurselor britanice de către Hugh Dowding, planificata invazie a insulelor britanice să nu mai aibă loc. Decizia lui Hitler de a schimba direcţia atacului aerian de la aeroporturile şi instalaţile radar britanice către ţintele industriale şi civile din oraşe s-a dovedit o greşeală crucială.
Puterea forţelor aeriene germane nu s-a diminuat în perioada care a urmat atât de strategiei eronată a Comandamentului de Bombardament a RAF ca şi tenacităţii germane. Propusă de Sir Charles Portal, acceptată de Churchill şi executată cu cruzime de Sir Arthur Harris, această strategie a aruncat aparatele de zbor şi oamenii într-o luptă cu o apărare din ce în ce mai puternică, cu rezultate destul de puţin importante. Postulatul prăbuşirii moralului german era o ţintă de viitor, care nu s-a bucurat de un plan coerent pentru atingerea ei. Intrarea SUA în conflict în decembrie 1941 a aruncat şi bombardierele americane în acest proiect fără sorţi de izbândă.
Spre deosebire de germani, Forţele Aeriene Americane (U.S. Army Air Forces), de sub comanda generalului Henry H. Arnold, au constituit o forţă pentru bombardamentele strategice. Bombardierele americane au pătruns adânc în spaţiul aerian al Reichului, ducând la îndeplinire misiuni pe timp de zi împotriva ţintelor industriale, executate fără protecţia avioanelor de vânătoare, (a căror prezenţă fusese demonstrată ca necesară din luptele împotriva Chinei), în timp ce RAF a continuat ofensiva cu atacurile de noapte.
Luftwaffe rămăsese o forţa de temut şi, atât în timpul luptelor pe timp de zi, ca şi a celor pe timp de noapte, a fost capabilă să doboare sute de bombardiere aliate. În noaptea de 30 spre 30 octombrie 1944, când RAF a atacat Nürembergul, vânătorii germani au doborât 95 de bombardiere engleze.
Superioritatea germană s-a făcut simţită în special pe frontul de răsărit, unde Luftwaffe se bucura de un mare avans tehnologic şi de piloţi foarte bine pregătiţi. Pilotul Hans-Ulrich Rudel, pilotând un bombardier în picaj Stuka, a devenit cel mai decorat pilot al războiului, fiind distins cu Crucea de Cavaler cu Frunze de Stejar din Aur (Das Ritterkreuz mit Goldenem Eichenlaub), Spadele şi Diamantele (Schwertern und Brillanten), şi a fost avansat la gradul de Oberst (colonel). Spre deosebire de alţi ofiţeri cu acelaşi grad, Oberst Rudel avea să rămână pe front până la predarea în mâinile armatei SUA la Kitzingen în Cehoslovacia pe 8 mai 1945.
Printre Experten (numele german al aşilor aviaţiei), Erich Hartmann avea să devină pilotul cu cele mai multe avioane inamice doborâte:352, un număr care a fost privit cu neîncredere la început, acceptat până în cele din urmă. Prin comparaţie, numărul cel mai mare de avioane germane doborâte de un pilot aliat a fost de 62, victorie atribuită colonelului sovietic Ivan Kojedub.
Luftwaffe a luptat pe toate fronturile. Piloţii germani au sprijinit acţiunile terestre din Africa de nord ale Afrika Korps conduse de generalul Erwin Rommel, au luptat în Iugoslavia şi Grecia mai înainte de a participa la Operaţiunea Barbarossa împotriva Uniunii Sovietice. Multe unităţi ale Luftwaffe au staţionat în Italia, chiar şi după ce această ţară a trecut de partea aliaţilor în septembrie 1943 şi au rămas actove aici pâmă la încheierea războiului. Au mai existat unităţi staţionate în România unde trebuia să protejeze câmpurile petroliere şi rafinăriile din Ploieşti, de unde venea o bună parte a combustibilului folosit de maşina de război germană.
Una dintre caracteristicile unice ale Luftwaffe (prin comparaţie cu alte forţe aeriene independente) era prezenţa în rândurile ei a unei forţe de elită de paraşutişti (Fallschirmjäger), integrată organic în structura aviaţiei. Paraşutiştii au luat parte activ la cele mai multe acţiune ale Luftwaffe, în special în 1940–1941, când au participat la cucerirea fortăreţei belgiene de la Eben-Emael în mai1940 şi la cucerirea insulei Creta în mai 1941. mai mult de 3.000 de Fallschirmjäger au fost ucişi în timpul operaţiunii din Creta, iar Hitler, şocat de amploarea pierderilor, a ordonat ca paraşutiştii de elită să nu mai fie folosiţi niciodată în operaţii de o asemenea anvergură, ci numai în cadrul unor operaţiuni la scară redusă, aşa cum a fost salvarea cu succes a lui Benito Mussolini în 1943, la vremea aceea deposedat de putere. Eşecul din Creta a fost motivul pentru care s-a renunţat la o propunere (Operaţiunea Herkules) de cucerire a insulei Malta, ceea ce ar fi dus la eliminarea ameninţărilor aliaţilor asupra liniilor de aprovizionare ale lui Rommel.
Deşi bazele tacticilor luptelor de noapte fuseserĂ puse încă din primul război mondial, forţa de vânătoare de noapte, Nachtjagd, a trebuit pur şi simplu să pornească de la zero când bombardierele britanice au început să atace ţintele naziste în 1940. A fost pusă la punct o reţea de staţii radio de-a lungul şi de-a latul teritoriului Reichului, din Norvegia până la graniţa cu Elveţia, botezată "linia Kammhuber ", de la numele Generalleutnant Josef Kammhuber. Radarele erau folosite la alertarea escadrilelor de vânătoare nocturnă, Nachtjagdgeschwader (NJG). Aceste escadrile erau dotate în principal cu avioane Messerschmitt Bf 110 şi Junkers Ju 88, care aveau să fie dotate mai târziu cu radare Lichtenstein montate în botul aeronavei.
Avionul Heinkel He 219 Uhu (Bufniţa) a fost considerat unul dintre cele mai bune avioane de vânătoare nocturnă din dotarea Luftwaffe, dar spre fericirea aliaţilor, nu s-au prus suficiente aparate din acest tip care să stăvilească valurile de bombardiere, care-şi măreau eficienţa prin împrăştierea în aera benzilor de aluminiu numite "Window" de aliaţi şi "Düppel" de germani, fâşii metalice care bruiau semnalele radar. Printre piloţii de noapte s-au evidenţiat vânători: Helmut Lent, care a doborât 110 de avioane inamice mai înainte de a fi la rândul lui ucis într-o aterizare forţată în octombrie 1944 şi Wolfgang Schnaufer, care a doborât 102 de avioane inamice şi a supravieţuit războiului, dar a murit într-un accident auto în Franţa în 1950.
