Alfabetul Fonetic Internaţional

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Pentru îndrumări privind transcrierile fonetice în Wikipedia vezi Wikipedia:Manual de stil (pronunţie)

„The Phonetic Teachers' Association”, vechea titulatură (în transcrierea fonetică originară) a Asociaţiei Fonetice Internaţionale, cea care a publicat în 1888 prima versiune a alfabetului.

Alfabetul Fonetic Internaţional (în limba engleză), versiunea actualizată în 2005.

Alfabetul Fonetic Internaţional (AFI) este un sistem de simboluri grafice destinat transcrierii sunetelor folosite în limba vorbită. În mod ideal aceste simboluri trebuie să poată reprezenta în mod unic şi precis toate procesele fonologice din toate limbile şi, atunci când este necesar, să poată preciza diferenţe de ordin fonetic.

[modifică] Generalităţi

Principiul general al AFI este de a asocia fiecărui segment de vorbire un simbol unic, evitând grupurile de simboluri precum sh pentru sunetul ʃ (din şapcă). O altă caracteristică a acestui alfabet este aceea că nu distinge între sunete care, chiar diferite, nu se pot contrasta fonemic în nici o limbă. În cazurile când se doreşte precizarea la nivel fonetic (şi nu fonemic) se pot folosi, opţional, semne diacritice corespunzătoare.

Simbolurile din AFI sunt luate în mare parte din alfabetul latin şi din cel grec, sau sunt modificări ale acestora. În schimb, pentru clicuri au fost preferate simboluri folosite în transcrierea unor limbi din Africa.

Transcrierile în AFI se includ fie în paranteze drepte: [eˈɡzem.plu], fie între bare oblice: /eˈɡzem.plu/. Diferenţa este aceea că o transcriere pur fonetică, fără a pretinde că toate simbolurile respective au valoare fonemică contrastivă, se scrie folosind parantezele drepte. Transcrierea fonemică, în general mai puţin complexă, deoarece sunetele unei singure limbi formează un subset redus, se scrie cu bare oblice. De exemplu o transcriere fonetică foarte minuţioasă a cuvântului englez pretzel (covrig) este [ˈpʰɹ̥ʷɛʔt.sɫ̩] şi marchează numeroase aspecte fonetice ale cuvântului, convenabil de exemplu pentru comparaţia cu pronunţări în alte limbi. O transcriere care se limitează la subsetul de foneme ale limbii engleze este varianta simplificată /ˈprɛtsl/.

În această transcriere se marchează de obicei atât despărţirea în silabe, prin puncte, cât şi accentul, printr-o liniuţă verticală plasată sus înaintea silabei accentuate.

[modifică] Origine

Alfabetul Fonetic Internaţional a fost iniţial dezvoltat de lingvişti britanici şi francezi sub direcţia lui Paul Édouard Passy (1859-1940), în cadrul „Asociaţiei Fonetice Internaţionale”. Această asociaţie a fost fondată la Paris în 1886 sub numele Dhi Fonètik Tîcerz' Asóciécon, care era transcrierea fonetică la vremea aceea a numelui The Phonetic Teachers' Association (Asociaţia Profesorilor de Fonetică) după ce mai întâi a funcţionat sub titulatura L'Association Phonétique des Professeurs d'Anglais (Asociaţia Fonetică a Profesorilor de Engleză).

După prima versiune a alfabetului, publicată în 1888, au urmat câteva revizii în anii 1900, 1932, 1989 şi 1993.

[modifică] Vocale

Articol principal: Vocală

Clasificarea vocalelor se face după mai multe criterii, cele mai importante fiind:

• Gradul de deschidere a cavităţii orale, mai exact spaţiul dintre limbă şi palat. În acest sens de exemplu [a] este o vocală deschisă, iar [i] şi [u] sunt vocale închise.

• Locul în care limba se apropie cel mai mult de palat. Din acest punct de vedere vocala [e] este anterioară pentru că fluxul de aer se îngustează cu precădere într-o regiune mai apropiată de dinţi, în timp ce [u], ca în cuvântul „butuc”, este o vocală posterioară.

• Gradul de rotunjire a buzelor. De exemplu vocala [o] este rotunjită, iar [e] este nerotunjită.

• Caracterul oral sau nazal al emisiei sunetului. Dacă aerul iese în majoritate pe gură avem de a face cu o vocală orală. Limba română nu are vocale nazale, cu excepţia unei uşoare nazalizări care se produce atunci când după o vocală, în aceeaşi silabă, urmează consoana nazală [n]. Limba franceză în schimb foloseşte mai multe vocale nazale.

• În afară de aceste caracteristici mai pot exista tonuri (în limbi tonale precum chineza), vocale de diferite lungimi (ca în engleză sau japoneză), vocale comprimate (ca în suedeză sau japoneză), şi altele.

Diagrama de mai jos prezintă vocalele clasificate după primele trei criterii, şi anume deschidere, loc de articulare şi rotunjire. Toate vocalele din diagramă sunt orale, iar tonul şi lungimea nu sunt luate în considerare.

Vocale     Vezi şi AFI, consoane.				Modificare
Deschidere	Anterioritate
	Anterioare	Semiant.	Centrale	Semipost.	Posterioare
Închise	i y ɨ ʉ ɯ u ɪ ʏ   ʊ e ø ɘ ɵ ɤ o e̞ ø̞ ə ɤ̞ o̞ ɛ œ ɜ ɞ ʌ ɔ æ   ɐ a ɶ ä   ɑ ɒ
Cvasiînchise
Semiînchise
Mijlocii
Semideschise
Cvasideschise
Deschise
Legendă:
■ Celulele galbene corespund vocalelor din limba română. ■ Celulele crem indică vocale folosite rar în limba română. ■ Celulele gri corespund unor vocale rare, fără simbol fonetic. În perechile de vocale, în stânga figurează varianta nerotunjită, iar în dreapta cea rotunjită.

Zonele colorate din tabel corespund celor şapte vocale din limba română standard. Simbolul fonetic [ǝ] corespunde literei ă din măr, iar [ɨ] corespunde lui î sau â din înapoi respectiv Pârvu.

Vocala ǝ este nerotunjită în limba română, dar poate fi rotunjită în alte limbi; definiţia ei precizează că se obţine într-o poziţie relaxată a buzelor. Ce înseamnă o poziţie relaxată depinde de limba respectivă, de exemplu ǝ din limbile română, franceză, engleză, rusă sunt toate mai mult sau mai puţin diferite.

Se observă că vocalele [e] şi [o] apar de două ori. Acest lucru se datorează faptului că nu există nici o limbă în care să se diferenţieze după gradul de deschidere trei tipuri de [e]. În limba română există unul singur, [e] din /ˈre.pe.de/. În limba franceză sau italiană se disting două variante, cea semiînchisă [e] şi cea semideschisă [ɛ], ca de exemplu în cuvântul francez déesse (zeiţă), pronunţat [deˈɛs^ə]. Pentru simplificare, [e] median din limba română se scrie cu acelaşi simbol ca [e] semiînchis din franceză, chiar dacă fonetic ele sunt diferite. Acelşi lucru este valabil şi pentru cazul vocalei [o].

[modifică] Consoane

Articol principal: Consoană.

Consoanele se clasifică în trei mari grupe după modul în care se generează presiunea aerului în articularea lor. Toate consoanele din limba română fac parte din cea mai importantă dintre aceste grupe, şi anume a consoanelor pulmonare, produse prin comprimarea aerului în plămâni. În alte limbi există consoane produse prin comprimarea aerului în glotă. Există de asemenea aşa-numitele clicuri, consoane obţinute prin crearea unei presiuni în aerul din cavitatea orală prin închiderea acesteia în două locuri, şi apoi eliberarea bruscă a acestei presiuni. În fine există articulaţii combinate. O parte din aceste consoane exotice se pot întâlni sporadic şi în limba română, dar nu ca parte integrantă a setului de sunete ale limbii ci numai în anumite interjecţii.

La rândul lor aceste grupe sunt divizate în continuare după modul şi locul de articulare. Modul de articulare se referă la mecanismul de blocare şi eliberare a fluxului de aer, astfel distingându-se consoane oclusive, fricative, africate, nazale, sonante şi altele.

Prin loc de articulare al unei consoane se înţelege poziţia de-a lungul canalului fonator în care se produce turbulenţa audibilă caracteristică acelei consoane. Astfel există, printre altele, consoane bilabiale, labiodentale, dentale, alveolare, palatale, velare.

Tabelul de mai jos cuprinde consoanele Alfabetului Fonetic Internaţional.

[modifică] Simboluri suprasegmentale

[modifică] Diacritice

[modifică] Bibliografie

• en The International Phonetic Association: IPA chart
• en Omniglot: International Phonetic Alphabet

[modifică] Vezi şi

• Vocală
• Consoană
• Alfabetul fonetic NATO