Octavian Goga
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Octavian Goga | |
 |
|
|
|
|
| În funcţie 28 decembrie 1937 – 11 februarie 1938 |
|
| Precedat de | Gheorghe Tătărăscu |
|---|---|
| Succedat de | Miron Cristea |
|
|
|
| În funcţie 30 martie 1926 – 4 iunie 1927 |
|
| Precedat de | Ion I. C. Brătianu |
| Succedat de | Barbu Ştirbei |
|
|
|
| Născut | 1 aprilie 1881 Răşinari, Judeţul Sibiu |
| Decedat | 7 mai 1938 Ciucea, Judeţul Cluj |
| Soţia | Veturia Goga |
| Profesie | Poet |
| Naţionalitate | Român |
| Confesiunea | Ortodox |
Octavian Goga (n. 1 aprilie 1881, Răşinari — d. 7 mai 1938, Ciucea) a fost un poet, academician şi politician român, prim-ministrul României în perioada 28 decembrie 1937 – 11 februarie 1938.
[modifică] Data naşterii. Anii formaţiei intelectuale
Octavian Goga se naşte la 1 aprilie 1881 în satul Răşinari, de pe versantul nordic al Carpaţilor, în casa cu nr. 778 de pe Uliţa popilor, fiul preotului ortodox Iosif Goga şi al soţiei sale, Aurelia, învăţătoare (şi colaboratoare în tinereţe la Telegraful român şi la Familia). Între anii 1886 - 1890, Goga urmează şcoala primară din satul natal, având multă vreme învăţător pe Moise Frăţilă, intelectual patriot, prototipul posibil din poezia Dascălul, aşa cum sora sa, Victoria, stinsă de timpuriu, va fi prototipul din Dăscăliţa. În 1890, poetul se înscrie la liceul de stat din Sibiu (azi Liceul „Gh. Lazăr“), ale cărui cursuri le urmează până în 1899, când se transferă la liceul românesc din Braşov. La absolvirea liceului, în 1900 se înscrie la Universitatea din Budapesta, Facultatea de Litere şi Filosofie, continuându-şi apoi studiile la Berlin şi încheindu-le în 1904.
La 1 iulie 1902 apare la Budapesta revista Luceafărul, publicaţie pentru cultura naţională şi unitatea politică a românilor din Transilvania, unde Goga îşi publică majoritatea poeziilor. Înfiinţarea revistei se datoreaza studenţilor români care activau la Budapesta, în cadrul Societăţii „Petru Maior“: Al. Ciura, semnatarul articolului În loc de program din primul număr, Octavian Goga, cel care, în 1933, va afirma că titlul revistei „era înrudit cu starea sufletească şi cu conştiinţa literară din acele vremi“. Majoritatea creaţiilor incluse de Goga în volumul Poezii (1905) apare în Luceafărul, în paginile căreia poetul se va afirma ca un autentic talent literar.
[modifică] Debutul publicistic
În decembrie 1897 Octavian Goga era încă elev la liceul unguresc din Sibiu. La nici şaptesprezece ani ai săi încearcă să publice primele poezii, pe care le trimite ziarului Tribuna (Sibiu) şi Revistei ilustrate (Bistriţa). Ambele publicaţii îi apreciază aceste începuturi. În numărul din 12 - 24 decembrie (nr. 275, p. 1098) Tribuna îi publică cea dintâi poezie, Atunci şi acum, semnată Tavi, în care versificaţia depăşeşte valoarea unui debut.
Primindu-i poeziile, Ion Pop-Reteganul de la Revista ilustrată îi răspunde la poşta redacţiei: „Octavian, în S. (Sibiu). Ai talent, tinere amic, cultivează-l cu diligenţă, că poţi deveni mare. Ziua bună de dimineaţă se arată. Nu cumva să neglijezi datorinţele de studinte“. După aceste încurajări, i se publică pe o jumătate de pagină poezia Nu-i fericire pe pământ (an I, nr. 5 - 6, 1898, p. 107).
Următoarele poezii pe care le va publica în Familia lui Iosif Vulcan (Oradea, an XXXIV, 1898, nr. 44, p. 13, noiembrie), în Tribuna şi în Luceafărul (nr. 11, 1 decembrie 1902, nr. 14 - 15, 1 august 1903) vor fi semnate, cu precădere, tot Octavian şi apoi Nic. Otavă. Abia la 15 septembrie 1903 va semna, în Luceafărul, prima poezie (Sfârşit de septembrie), cu numele Octavian Goga. În 1904, apare în Luceafărul (an III, nr. 4, 15 februarie, p. 91 - 92) cunoscuta poezie Oltul, şi în nr. 7, 10 aprilie, p. 151, poezia Dăscăliţa, semnate Nic. Otavă. În 1905, apar în Luceafărul poeziile: Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciune şi Clăcaşii. Octavian Goga se putea considera intrat cu menţiuni onorabile în publicistica literară. Despre poeziile publicate prin reviste se vor pronunţa elogios Ilarie Chendi, Sextil Puşcariu, Nicolae Iorga, Ion Gorun, V. Goldiş, E. Lovinescu.
[modifică] Debutul editorial
În 1905 apare la Budapesta volumul Poezii. El cuprinde 48 de poezii şi pe copertă poartă anul 1906. Va fi reeditat apoi la Minerva, la Bucureşti, în 1907 şi la Sibiu, în 1910, fiind apoi introdus în toate ediţiile ce au urmat. După acest debut editorial, „adevărat eveniment literar“, poetul intră tot mai mult în conştiinţa opiniei publice. Se aprecia că volumul lui Goga „înseamnă începutul unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc“, pentru că „nimeni n-a întrecut la noi vigoarea, puritatea şi muzica limbei, bogăţia colorilor, originalitatea ideilor, seninătatea concepţiilor, candoarea expresiilor şi fondul sănătos naţional, ce se concentrează în aceste poezii“. Poeziile din acest volum sunt socotite „creaţiuni geniale“ şi cei mai valoroşi critici „înţeleg rosturile sociale, naţionale şi estetice ale acestei apariţii în istoria liricii româneşti“ (I.D. Bălan). După observaţiile pe care i le face în Familia (an. XXXV, nr. 44, 1 - 13 noiembrie 1898, p. 523) cu ocazia publicării poeziei Aşa a fost să fie, Iosif Vulcan revine asupra poetului cu prilejul acestui debut editorial, declarându-l un „eveniment literar“, şi pe poet „un talent original inspirat numai de sufletul poporului“. Gloria literară a tănărului poet va fi consolidată de entuziasmul nereţinut prin care cei mai importanţi scriitori ai timpului vor întâmpina, cu autoritatea lor indiscutabilă, volumul Poezii.
Titu Maiorescu, de exemplu, îşi va revizui într-o bună măsură teoria sa estetică din 1866 („Politica este un product al raţiunii; poezia este şi trebuie să fie un product al fanteziei - altfel nu are material: una, dar, exclude pe cealaltă“) În noţiunea de politică, mentorul Junimei includea şi patriotismul „ca element de acţiune politică“, recunoscând până la urmă că „patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei lui Goga şi-l inspiră în modul cel mai firesc. Dovada stă în aducerea şi descrierea unor figuri obşinuite din viaţa poporului, care însă câştigă deodată - pe lângă valoarea şi menirea lor normală - o însemnătate, am putea zice o iluminare şi strălucire extraordinară, ce nu se poate explica decât din aprinderea luptei pentru apărarea patrimoniului naţional“. Alte aprecieri de preţuire sinceră vor formula Sextil Puşcariu, I.L. Caragiale, G. Coşbuc, Al. Vlahuţă, E. Lovinescu, B. Delavrancea, George Panu. La Ateneu a fost sărbătorit de către intelectualii Capitalei ca un poet al neamului. Atât dincoace, cât şi dincolo de Carpaţi, poetul se bucura, la numai 25 de ani, de un imens prestigiu literar.
[modifică] Activitatea de gazetar
Începuturile ziaristice ale poetului sunt legate de revista Luceafărul, înfiinţată, din iniţiativa sa, la 1 iulie 1902, la Budapesta, alături de Al. Ciura şi Oct. Tăslăuanu din combinarea căreia se va menţine succesiv, ca redactor responsabil sau director, până în 1912. Apariţia revistei Luceafărul se confundă în bună măsură cu preocupările şi durerile unor tineri studenţi, animaţi de aceleaşi visuri: „Revista noastră, ca organ al tinerimii, are menirea de a ne prezenta publicului mai de-aproape, de a stabili apoi o legătură mai strânsă între public şi tinerime.“ (O. Goga). Aceşti tineri ardeleni de la Budapesta ştiau că au datoria să apere idealurile unei întregi colectivităţi. „Cu un asemenea bagaj de idei, mărturiseşte Goga, s-a fondat revista Luceafărul de la Budapesta la 1902. Vreo patru ani cât am stat acolo şi un an la Berlin noi am mers înainte, afirmând ideea unităţii sufleteşti“. Luceafărul a apărut la Budapesta, la 1 iulie 1902, din iniţiativa şi cu sprijinul material al lui A.P. Bănuţ, susţinut de un grup de studenţi români patrioţi. „Era de lipsă şi pentru Ardeal, afirma Goga, o revistă literară în ale cărei rânduri să se imprime caracterul local cu toate deosebirile lui de alte părţi ale neamului nostru“.
Contribuţia lui Octavian Goga în ascensiunea Luceafărului a fost imensă: „Octavian Goga, scria Ion Chinezu, a mai scris şi la alte reviste, a întemeiat chiar unele; numele lui e legat de Luceafărul.“
Cu activitatea sa în cadrul Astrei, preocupările publicistice se vor intensifica cu trecerea timpului, dezvăluind încă o latură a talentului său literar. Sub conducerea sa va apărea, de la 1 ianuarie 1907, revista Ţara noastră, ce va înlocui temporar revista Transilvania.
Octavian Goga, care a condus efectiv acest săptămânal, a apărut mai întâi cu titlul de redactor, apoi şi de proprietar - editor. În primul număr publică editorialul intitulat Către cărturarii noştri, în care afirmă că îşi propune să redacteze „o gazetă cuminte. O gazetă ridică punte între sufletele cărturarilor şi ale ţăranilor care o slovesc duminica pe genunchi. Toţi cărturarii, care simt în sufletul lor răsunetul datoriei ce cere împlinire, îşi vor spune cuvântul pe această hârtie, ale cărei foloase vor fi folosul aşezământului nostru cultural.“ Revista Ţara noastră a apărut săptămânal la Sibiu până la 5 decembrie 1909. A reapărut apoi la Cluj (1922 - 1931), având ca director pe Octavian Goga, şi apoi la Bucureşti (1932 - 1938). Numărul din 29 mai 1938 a fost închinat memoriei întemeietorului său, decedat la 7 mai. Până la declanşarea primului război, Goga se impusese ca strălucit ziarist, prin articolele publicate în Ţara noastră, Epoca, Adevărul, Flacăra şi România, proza sa jurnalistică fiind pe drept cuvânt pusă nu numai în descendenţa tematică şi de tonalitate a celei eminesciene, dar şi în imediata apropiere a liniei valorice a acesteia. Articolele sale se apropie de valoarea operei unui prozator de vocaţie. Scrierile în proză (cuprinse în vol. Precursori) sunt fie discursuri ţinute în şedinţele Academiei, fie cuvântări aniversare sau pur şi simplu omagii aduse unor personalităţi ori prieteni ai scriitorului. Considerate piese antologice într-o posibilă istorie a portretului, T. Vianu le va dedica un semnificativ capitol în Arta prozatorilor români.
Axându-şi publicistica pe marile probleme ale românismului (originea noastră română, continuitatea neîntreruptă în vatra de formare a poporului român, ideea unităţilor tuturor românilor, idealul unirii într-un stat naţional, lupta împotriva asupririi austro-ungare), O. Goga se înscrie în buna tradiţie a marilor gazetari ai Transilvaniei.
Prin articolele semnate de O. Goga, revista Luceafărul a reuşit să-şi întărească legăturile culturale cu patria mamă, sprijinind şi pregătind posibilitatea desăvârşirii unirii politice de mai târziu. Revista a deschis un larg orizont cultural cititorului ardelean şi a însemnat o esenţială contribuţie în procesul luptei pentru eliberarea naţională şi pentru dreptatea socială a românilor din Transilvania.
Prin ideile programatice semnate de Goga, Ţara Noastră îşi va găsi tot mai mult rosturile în legătura cu oamenii necăjiţi de la sate, fiindu-le sfătuitor, dar şi un factor capabil să le rezolve nevoile spirituale şi materiale. Din 1923 revista va cunoaşte punctul ei de glorie, sub raport literar şi cultural.
Desfăşurând o bogată activitate publicistică, Goga a făcut dovada unui talent strălucit, susţinut de o bogată culturală şi de o rară forţă în convingeri, aşa cum va surprinde într-o cronică şi P. Constantinescu: „Cu mijloace expresive, Goga posedă suflul larg al ritmului interior, optimismul convingerii prins în faza robustă, ce unduieşte necontenitul clocot al simţirii, puterea emoţionantă de a evoca şi imaginea plastică, uneori lapidară, prin care prezintă o situaţie, o idee sau un acord patetic într-o personificarea concentrată şi definitivă“.
[modifică] Activitatea de dramaturg
Deşi puţin numeroasă, inegală şi aflată sub nivelul realizărilor din poezie, dramaturgia lui Octavian Goga depăşeşte valoric, mai ales prin Domnul notar, contextul românesc în care apare, constituindu-se într-un reper care va fi urmat mult mai târziu. În 1914, la 14 februarie, la Teatrul Naţional din Bucureşti, va avea loc premiera piesei Domnul notar. În editura Institutului de Arte Grafice din Bucureşti apare în volum piesa Domnul notar. Aceasta analizează reflexul pe care îl au în relaţiile de familie şi în poziţia din obştea satului tranzacţiile şi concesiile făcute de anumiţi indivizi, ca rezultat al politicii de atragere a unor elemente româneşti în sistemul de deznaţionalizare şi de opresiune a românilor. Acţiunea se petrece într-un sat ardelean (Lunca) de la începutul secolului, aflat sub dominaţie habsburgică. Revolta în timpul căreia este sancţionat renegatul Traian Văleanu restituie dramei individuale adevăratele dimensiuni sociale. Notarul, ca şi candidatul Blezu, sunt uneltele dominaţiei străine. La alegeri, dorinţelor obştii li se opune coaliţia renegaţilor, bazându-se pe forţa coercitivă (jandarmii) şi pe elementele descalificate (Mitruţă), chiar pe infractori de drept comun (Hopârtean).
Meşterul Manole, reprezentată în 1927 şi publicată în 1928, încearcă adaptarea vechiului mit la drama psihologică, reabilitând artistic vechea intrigă a timpului conjugal prin dezvoltarea şi examinarea motivaţiilor erotice. Personajul principal e un artist, cinic, fermecător, călător înveterat, mare amator de experienţe erotice pasagere.
Activitatea de dramaturg a lui O. Goga a înregistrat, sub formă de proiect, şi două piese într-un act (Sonata lunei şi Lupul), despre care se ştie doar că erau în curs de elaborare. Sceneta Fruntaşul, un articol dialogat din 1911, ca şi traducerea Tragediei omului de Madách Imre, reflectă înclinaţia structurală pentru teatru şi preocuparea poetului de a oferi literaturii române valori ale dramaturgiei universale.
[modifică] Activitatea de traducător
Duşman neîntrerupt al politicii reacţionare dusă de guvernele maghiare, O. Goga a fost, în acelaşi timp, un prieten adevărat al marilor scriitori ai literaturii maghiare clasice şi moderne. A studiat încă din anii de liceu de la Sibiu şi apoi ca student, la Universitatea din Budapesta, opera lui Petöfi şi Imre Madách, s-a bucurat de prietenia celor mai de seamă scriitori maghiari ai timpului şi a fost legat de Ady Endre. Madách l-a atras pe O. Goga din tinereţe, primele încercări de traducere din Tragedia omului datând din anii de şcoală. După câteva tablouri şi scene din Tragedie, publicate în Luceafărul în (1903) sau în Ţara noastră (1909), apariţia Tragediei omului în volum în traducerea lui Octavian Goga se produce în 1934, primită ca „o strălucită creaţie poetică având aceeaşi valoare ca şi originalul“. A doua ediţie românească (1940) apare revăzută de autor. Tudor Vianu scria că Memento mori şi Tragedia omului sunt „poeme ale omenirii văzute prin speranţele, înfrângerile şi luptele popoarelor“. G. Călinescu a observat că traducerea lui Goga e făcută într-o românească ce se apropie de perfecţiunea şi frumuseţea limbii lui Eminescu: „E limba de şi chiar stilul lui Eminescu potrivit vremii noastre şi e tocmai interesant să se vadă un poet clasic care izbuteşte să fie plastic prin vorbe, pentru ureche, nu prin colorism“.
[modifică] Goga şi evreii
Guvernul condus de Octavian Goga a luat primele măsuri antisemite, publicând, la 21 ianuarie 1938, Decretul nr.169 de revizuire a cetăţeniei, care cerea evreilor să prezinte acte din care să reiasă că nu s-au aşezat în România între 1918 şi 1924, în termen de 20 de zile dela publicarea listelor de naţionalitate de către autorităţile locale. Deşi în Vechiul Regat termenul a fost prelungit, mulţi evrei nu au putut să prezinte documentele aferente, iar mulţi funcţionari români însărcinaţi cu acţiunea au făcut multe abuzuri.
Ca urmare, din cei 617.396 de evrei (84 la sută din totalul de 728.115 evrei), 225.222 au pierdut cetăţenia română, fiind consideraţi rezidenţi străini. Ei puteau rămâne în România cu permise care se înnoiau anual.
Un preludiu la extinderea antisemitismului extern şi intern, revizuirea cetăţeniei a afectat sever situaţia evreilor români şi a anticipat o serie de măsuri antisemite care vor duce la tragedia evreilor români. [1]
În interviul acordat în ianuarie 1938 ziarului britanic „Daily Herald”, regele Carol al II-lea si primul ministru Goga dădeau cifra de 250.000 şi respectiv 500.000 de evrei consideraţi „ilegali”. Dacă regele respingea ideea expulzării lor, negându-le, în schimb, orice fel de drepturi, Goga vorbea de aceşti 500.000 de „vagabonzi” pe care „nu-i putem considera ca cetăţeni români”. Octavian Goga propunea deportarea în Madagascar a acestor 500.000 de evrei, în timp ce Istrate Micescu, ministru de Externe în guvernul Goga-Cuza declara: „Este urgent să ne măturam curtea, căci este inutil să toleram la noi toate aceste gunoaie” .[2]
[modifică] Goga şi Masoneria
În lucrarea Ordinul Masonic Român se găseşte şi precizarea: „aprilie 1929: gr. 30, Octavian Goga militează pentru fondarea Blocului creştin francmasonic. - «d. Octavian Goga, care deşi este mason, habar n-are de rostul francmasoneriei, căci şi-a permis să vorbească în lojă despre creştinism – greşeală ce masonii nu îi vor ierta niciodată. D[omnul] Goga a mers aşa de departe cu naivitatea sa, încât a propus ca Loja Naţională să se numească Loja Creştin-Naţională.» (V.Trifu, 1932)”( Horia Nestorescu Bălceşti, Ordinul Masonic Român, pag. 344) [3], [4], [5]
[modifică] Opera poetică
[modifică] Poezii (1905)
- Rugăciune
- Plugarii
- Noi
- Oltul
- Casa noastră
- Apostolul
- Dascălul
- Dăscăliţa
- Bătrâni
- Reîntors
- Departe
- În codru
- Dimineaţa
- Pe înserate
- De la noi
- Cântăreţilor de la oraş
- Sara
- Lăutarul
- La groapa lui Laie
- Pribeag
- Pace
- Ruga mamei
- Toamna
- Copiilor
- Părăsit
- Despărţire
- Învins
- Solus ero
- Noapte
- Clăcaşii
- Aşteptare
[modifică] Ne cheamă pământul (1909)
- Fecunditas
- Cântecele mele
- Cosaşul
- De demult
- Colindă
- Un om
- Graiul pâinii
- Cain
- În munţi
- Cantorul cimpoi
- Străinul
- Scrisoare
- Lăcaş străbun
- Asfinţit
- Carmen
- O rază
- Sufletul
- Răsună toaca
- Cântece
- Sonet
- E sărbătoare
- Poezie
[modifică] Din umbra zidurilor (1913)
- Revedere
- Oaspe vechi
- Agonie
- Paris (I)
- Ziua (II)
- Notre dame (III)
- Felinarul (IV)
- În muzeu
- Cinquecento
- Mama
- Măsuţa mea
- La mal
- Aeternitas
- De profundis
- Lacul
- Eu stau la mal...
- Scrisoarea ta...
- Gândeşte-te...
- Scirocco
- Poet
- Doina
- Voi veniţi cu mine...
- Inima
- Strămoşii...
- Carmen laboris
- Scrisoare
- Moş Crăciun
- Eu ştiu un basm
- Trage-ţi oblonul...
- Un trandafir se stinge
- Taina
- Toamnă nouă
- Mă-ntorc din nou
- Amurg
- O lacrimă
- Moştenire
- O clipă
[modifică] Cântece fără ţară (1916)
- Fără ţară
- Aşteptare
- Pajurei cu două capete
- Sângele
- În pacea mută
- Portretul
- Apostolul
- În mormânt la Argeş
- Pribeag străin
- Lupul
- Bobotează
- Trecea convoiul mortuar
- Poveste
- Sufletul
[modifică] Din larg (1939) - poeme postume
- Din larg
- Profetul
- Ceahlăul
- O ramură întârziată
- Trecutul
- Apus
- Mare aeterna
- În mine câtodată
[modifică] Goga şi desăvârşirea unităţii statale
Activitatea literară a lui Octavian Goga a fost dublată de o susţinută activitate politico-socială. Datorită liricii sale cu un pronunţat caracter social şi naţional, Goga devine, la începutul secolului al XX-lea, mesager al tuturor aspiraţiilor românilor transilvăneni, impunându-se ca cel mai reprezentativ poet al tinerei generaţii.
În septembrie 1906, O. Goga este ales secretar literar al Asociaţiei transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român (ASTRA), urmând ca, împreună cu Octavian C. Tăslăuanu, să redimensioneze activităţile celui mai important aşezământ cultural din Transilvania. Adoptă o poziţie critică faţă de exploatarea la care sunt supuşi ţăranii din România prin articole publicate în revista Ţara noastră, la adresa guvernanţilor. Ca o consecinţă a acestor atitudini curajoase, O. Goga a stat în iarna anului 1911 o lună în închisoare, la Seghedin, unde îl va vizita pe I.L. Caragiale, sosit tocmai de la Berlin. La prima arestare a poetului (1909) I.L. Caragiale a publicat articolul Situaţie penibilă, protestând împotriva arestării preventive a lui Octavian Goga ca director-proprietar al săptămânalului Ţara noastră. A doua oară, după doi ani, în 1911, Goga a fost din nou inculpat şi-i trimite marelui dramaturg din închisoare de la Seghedin următoarea carte poştală: „Iubite nene Iancule, de după zăbrelele celulei mele de la Seghedin unde mă adăpostesc o lună întreagă de ravagiile libertăţii, îţi doresc din nou să trăieşti la mulţi ani, să ne luminezi şă să pedepseşti prostia omenească.“ Goga a povestit pe larg vizita, în necrologul ce avea să i-l consacre peste o sută de zile, încremenit la ştirea morţii „celui mai luminat creier românesc“, „cea mai strălucitoare icoană a inteligenţei omeneşti“ din câte a întâlnit în drum. După izbucnirea primului război mondial, O. Goga se stabileşte în România, continuând de acolo cu tenacitate lupta pentru eliberarea Transilvaniei şi pentru desăvârşirea unităţii statale. Se lansează într-o amplă campanie publicistică în ziarele Adevărul şi Epoca, pentru lămurirea opiniei publice din România asupra situaţiei fraţilor de peste Carpaţi, supuşi la persecuţii. Semnează, alături de O.C. Tăslăuanu, O. Ghibu şi Sebastian Bornemissa, scrisoarea ziariştilor ardeleni refugiaţi în România (Epoca, 15 iunie 1915), cu scopul de a continua activitatea publicistică în vederea eliberării Transilvaniei. Demonstrează, prin analize profunde, că momentul eliberării fraţilor de peste Carpaţi nu poate să mai întârzie: „... mântuirea nu mai poate veni decât dintr-un singur loc: de la Bucureşti“. De un mare succes s-a bucurat şi poezia Latinitatea strigă din tranşee: „... căci adevăr zic vouă: Ori vă mutaţi hotarul mai departe, ori veţi muri cu trupul frânt în două“.
La 14 decembrie 1914 se desfăşoară Congresul extraordinar al Ligii Culturale (preşedinte V. Lucaciu, vicepreşedinte: B. Delavrancea, secretar: N. Iorga). O. Goga era membru al comitetului. Ca reprezentant al Transilvaniei, poetul ia primul cuvântul la întrunirea organizată de Liga politică a tuturor românilor, la Bucureşti, în ziua de 15 februarie 1915: „Pentru jertfa de mâine am trecut graniţa, să venim în Ţara Românească. Noi ne-am pierdut ţara, noi ne-am pierdut patria, dar avem încă capetele noastre. Vi le dăm d-voastră, faceţi ce vreţi cu ele. Ele pot să cadă, Ardealul nu poate cădea“.
Discursurile sale se caracterizau printr-o puternică forţă de convingere, sinceritate şi sensibilitate. Datorită activităţii sale în România, lui O. Goga guvernul de la Budapesta i-a intentat un proces de înaltă trădare, fiind condamnat la moarte prin contumacie. Se înrolează ca soldat, o dată cu intrarea României în război de partea Antantei; luptă în Dobrogea. La încetarea ostilităţilor şi semnarea păcii de la Bucureşti, O. Goga este nevoit să părăsească România, îndreptându-se spre Franţa. În vara anului 1918 se constituie la Paris Consiliul naţional al unităţii române, ca o formă de continuare a luptei, în vederea recunoaşterii de către marile puteri a desăvârşirii unităţii statale româneşti. La începutul anului 1919, O. Goga se reîntoarce fericit pe pământul României reîntregite.
[modifică] Goga şi Academia Română
Prin acordarea la 21 martie 1906 a Premiului „Năsturel Herescu“ pentru volumul de debut, creaţia poetică a lui Octavian Goga primeşte consacrarea Academiei Române. Raportul către plenul Academiei Române, pentru premierea volumului Poezii este prezentat în februarie 1906 de Titu Maiorescu:
„Poeziile domnului Octavian Goga au avut darul să deştepte o deosebită luare-aminte a publicului român. Mai toate ziarele şi revistele noastre le-au consacrat dări de seamă amănunţite şi unele din ele văd în apariţia noului volum «evenimentul literar al anului din urmă». Efectul produs asupra marelui număr de cititori credem că provine mai întâi din forma frumoasă în care autorul a ştiut să exprime curpinsul «patriotic» al multora din versurile sale. În adevăr, emoţiunile ce le simte şi ce le transmite tânărul poet sunt izvorâte din viaţa naţională a acelei părţi a României în care s-a născut şi în mijlocul căreia a trăit, din viaţa românilor transilvăneni în faza ei de astăzi, caracterizată prin lupta împotriva tendinţelor de asuprire etnică predominatoare în statul lor. Patriotismul este în inimile sincere, în afară de orice tendinţă politică, un simţământ adevărat şi adânc, şi întrucat este astfel, poate fi, în certe împrejurări, născător de poezie. Şi în asemenea împrejurări excepţionale ne pare a se afla autorul nostru când, într-o parte a poeziilor sale, reprezintă şi rezumă iubirea şi ura, durerile şi speranţele unui neam ameninţat în existenţa sa.
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt
Şi-atâta jale-n casă;
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Aşa ne spun cele dintâi strofe ale poeziei «Noi», iar în «Oltul» se personifică amintirea trecutului şi răzbunarea viitorului. Ceea ce ne întăreşte impresia că în tânărul autor avem un poet dintre cei chemaţi şi aleşi este şi alt şir de poezii, care n-au a face cu patriotismul, ci sunt din veşnicul tezaur al emoţiunilor omeneşti, poeziile de veselie, de amor, de întristare intimă. Academia Română, în cazul de faţă nu-şi poate îndeplini mai bine datoria de a încuraja literatura română decât acordând pentru acest an Premiul «Herescu-Năsturel» volumului de poezii al d-lui Octavian Goga“.
Evenimentul cel mai important din viaţa lui Octavian Goga în relaţiile cu Academia este alegerea sa, în 1920, ca membru al acestei instituţii şi ţinerea discursului de recepţie, în 1923, intitulat Coşbuc. Raportul privind activitatea sa este prezentat de G. Bogdan-Duică. În 1924, poetul va primi cel dintâi Premiu Naţional de poezie, iar Mihail Sadoveanu pentru proză.
[modifică] Ultimele clipe ale poetului
În ziua de joi, 5 mai 1938, abia reîntors de la Cluj, poetul suferă un puternic atac cerebral. Prin parcul Castelului de la Ciucea s-au adunat ţărani, orăşeni şi prieteni, stăpâniţi de presimţiri alarmante şi cuprinşi de o cumplită deznădejde. La căpătâiul muribundului se aflau câţiva din membrii familiei. La un prim consult medical, efectuat în cursul dimineţii de 6 mai, se constată că bolnavul a fost lovit de un puternic atac de apoplexie şi de gută. În după-amiaza aceleiaşi zile, un comunicat semi-oficial a adus precizarea că pacientul a fost doborât de o congestie cerebrală, în urma căreia i s-a paralizat partea dreaptă a întregului corp, astfel că fostul prim-ministru e în stare de comă superficială. A doua zi, 6 mai, s-a ivit şi o congestie pulmonară. Bolnavul se agita uşor, părea că înţelege ce se petrece în jur, dar nu mai putea reacţiona. Agonia a durat două zile. În ziua de 7 mai 1938, la ora 14:15, s-a stins din viaţă la vârsta de numai 57 de ani. La Ciucea, prin faţa catafalcului, în tot cursul zilelor de duminică, 8 mai, şi luni, 9 mai, a continuat pelerinajul miilor de oameni care l-au iubit şi i-au preţuit opera. Marţi, 10 mai, trenul mortuar cu rămăşiţele pământeşti ale ilustrului dispărut a pornit spre Bucureşti. Sicriul a fost aşezat, miercuri, 11 mai, în rotonda Ateneului, unde a stat până sămbătă 14 mai, când s-au desfăşurat funeraliile naţionale. Nu s-au rostit cuvântări, deoarece poetul şi-a manifestat dorinţa - testamentară - de a se trece peste formalismul unor laude convenţionale.
[modifică] Fragmente autobiografice
Unde am publicat, în ce împrejurări, ce răsunet au deşteptat şi ce temă au avut primele mele poezii?
Am început să public de la 14 ani. Îmi aduc aminte, cea dintâi poezie s-a tipărit la Revista Ilustrată, care apărea la Gherla, sub conducerea şi îndrumarea unui literat amator folclorist, I Pop-Reteganul, şi care la poşta redacţiei, ca răspuns la pseudonimul sub care trimiteam poezia să mi-o publice, rostea o profeţie măgulitoare: ziua bună se cunoaşte de dimineaţă.
Am publicat mai târziu la o revistă din Sibiu, care se chema Tribuna literară, şi apărea acolo, ca o anexă la cunoscuta Tribuna, fondată de Slavici, în acel timp eu fiind la Sibiu, elev la liceul unguresc. (...)
Pe urmă am trecut la Familia, de la Oradea Mare, unde se găseau bătrâni scriitori, din punct de vedere literar, întârziate figuri anacronice, care pe vremurile acelea făureau Traianide şi epopei cu Decebal.
În fruntea acestei reviste era venerabilul Iosif Vulcan, membru al Academiei, care avea meritul de a fi luat contact cu oamenii din Vechiul Regat, de a fi deschis astfel graniţele literare. Am scris acolo preţ de un volum de poezii, dacă s-ar aduna, dar aş interzice, fireşte, astăzi publicarea lor. Toate sunt răzleţite prin aceste reviste din Transilvania şi sunt încercări tinereşti, răsărite pe urma vegetaţiei eminesciene.
Atmosfera literară din Ardeal, acum vreo 30 de ani, era o atmosferă foarte primitivă. Literatura venea din Vechiul Regat. Dintre autorii ardeleni, era singur Coşbuc, care, cu un talent strălucit, era pentru mine un permanent subiect de curiozitate literară: marele talent epic, cascadele de lumini care se desprind din poezia lui Coşbuc m-au atras întotdeauna, însă configuraţia lui idilică n-a avut accente de înrudire cu sufletul meu.
Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pământului; n-am putut să-l văd în acea atmosferă în care l-a văzut Alecsandri în pastelele sale şi nici n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină şi veselie a lui Coşbuc. (s.n.) (...)
Ne găseam atunci la Budapesta, câţiva băieţi de 20-30 ani şi simţeam penibila singurătate morală în care ne zbăteam în acel oraş. Eram cam 300 de studenţi români acolo, pe malul Dunării, condamnaţi prin practicile de deznaţionalizare ale statului, din care făceam parte, să devenim nişte ieniceri ai culturii străine, ca pe urmă tot noi să asuprim poporul de unde am plecat.
Adunaţi acolo, la un moment dat, ne-am gândit că trebuie să facem o revistă a noastră, a eminescienilor de atunci, de la Budapesta.
Crezul nostru literar se vede din însuşi titlul revistei: Luceafărul. Acest titlu l-am găsit noi mai potrivit şi înrudit cu starea noastră sufletească şi cu conştiinţa noastră literară din acele vremuri. Am făcut mai târziu şi o tipografie; şi era desigur interesant să vezi în acest oraş, în această capitală, adunate mănunchiuri de 10-15 băieţi, care, în subsolul unei case ungureşti, singularizaţi sufleteşte şi diferenţiaţi de ceea ce era în jurul lor, întocmai ca dinamitarzii, pe subt pământ, lucrau la prăbuşirea imperiului austro-ungar.
Eu am pornit în literatură de la o idee monografică a unui sat: am crezut că satul reprezintă prin sine unitatea organică a sufletului acestui popor; satul reprezintă prin sine expresia purităţii de rasă; să dau deci monografia sufletească a satului, cu toate frământările lui, cu tot ce e zvârcolire în el. (s.n.) şi atunci dau un petic de generalitate, a pars pro toto. Aşa că primul volum, pe care eu, dintr-un sentiment explicabil de modestic l-am intitulat Poezii, pe când trebuia să poarte titlul: Acasă, e monografia unui sat. Am luat toate figurile tipice ale satului şi le-am făcut să defileze înaintea mea. Pe acele vremuri, eram călăuzit de ideea de a mă confunda cu satul.
Era în inteţia mea să fac un fel de Georgicon, în care să se înseileze un fel de poezie largă, a tuturor îndeletnicirilor româneşti de la ţară.
Însă toate aceste planuri erau făcute de un chinuit intelectual, care nu avea nimic de ţăran în el.
În cursul vremii, am fost răpit de alte preocupări literare şi am lărgit noţiunea de sat la noţiunea muncii, scriind: Ne cheamă pământul şi pe urmă, În umbra zidurilor, subiectivându-mă.
Am trecut la Ne cheamă pământul, lărgind nota socială.
Încă din volumul Poezii, poema Clăcaşii reflectă noua evoluţie a mea, în sensul încadrării în marele principiu de etică socială. Desigur, În umbra zidurilor a venit cu o notă oarecum superioară în frământarea mea individuală. Eu socotesc că literatura şi arta e un domeniu al sincerităţii implacabile; minciunile nu se pot duce în templu; ele rămân afară; în faţa altarului, ne înfăţişăm cu sufletul aşa cum suntem noi.
De aceea, pe măsură ce viaţa mea evolua la oraş, desigur, că am căutat să stau încontinuu «sub umbra zidurilor».
Astăzi am lărgit orizontul, în măsura în care notele vremelnice s-au dat la o parte şi în măsura în care, prin lărgirea hotarelor, de care vorbeam, s-a produs oarecum şi o uşurare de ordin moral în sufletul meu. (...)
În ceea ce priveşte procesul de creaţiune, de care mă întrebaţi, natural că e capricios, e legat de asociaţii de idei, care nu se pot urmări totdeauna. Dacă vă interesează, vă pot spune însă geneza câtorva poezii, pentru a vă da, cum s-ar zice, o privire în atelierul foarte ciudat al unui suflet.
Prima poezie, în ordine cronologică, din primul meu volum e: Frumoasa cea din urmă. E o poezie cu care am vrut să contrabalansez Mortua est. Am văzut pe Eminescu şi plângerile lui pentru o femeie murind şi eu am crezut că trebuie să fac o femeie-abstracţiune, o femeie-idee şi am scris Frumoasa cea din urmă.
Pe vremea aceea, atmosfera literară de la noi era sub influenţa lui Eminescu şi a Epigonilor lui; era o atmosferă de universală plângere; nu erau decât «file veştede», «file rupte», nu citeai decât poezii de renunţare, nu auzeai decât această tânguire în surdină, era resemnarea braţelor încrucişate.
Aceasta nu putea să cadreze cu sentimentele pe care le aveam; îmi ziceam: cum se poate ca un popor nou, tânăr, aproape la începutul civilizaţiei lui, la 20 de ani după emanciparea de sub turci, să se prezinte cu ochii plânşi pe arena istoriei universale?
Şi îmi ziceam: această discordare nu poate fi decât un fenomen pur individual. Pe mine, ca scriitor, susţineam eu, nu mă interesează individualul, ci vreau să redau expresia mulţimii, vâltoarea sufletească a poporului din care fac parte. (s.n.) Aveam, cum vedeţi, o concepţie optimistă. Nu puteam însă, natural, să mă apropii de Alecsandri care, în evoluţia literară, era un cvasiperimat; şi mai ales, optimismul lui Alecsandri mi se părea o manifestare intelectuală mai mult de suprafaţă, decât de adâncime.
Realitatea nu era la baza concepţiei lui Alecsandri. Literatura lui se înfăţişa ca o frumoasă dantelărie, era o viziune colorată şi plină de pitoresc, însă era dincolo de adevăr. Nu am văzut niciodată ţăranul român, aşa cum l-a văzut Alecsandri, socot eu, mai mult din balcon, îmbrăcat în haine de duminică.
Vă aduceţi aminte: mai târziu, sub influenţa „Junimei” de la Iaşi, a ajuns la modă filosofia lui Schopenhauer, introdusă la noi din Germania. Dar dacă în Germania această filosofie îşi găsea o justificare, la noi nu avea nici un rost.
De aceea, mi-am zis că e timpul să dispară din literatura noastră această atmosferă şi să intervie un curent de gândire care, în cugetul românesc, să producă o revoluţie creatoare. Din această concepţie s-au înfiripat poeziile mele.
În Dorinţa, se vede influenţa lui Eminescu din Vino-n codru la izvorul care tremură pe prund, dar o influenţă manifestată prin contradicţie.
De asemenea, Vlahuţă are o poezie asemănătoare, şi O. Carp.
Poezia mea, Dorinţa era o poezie burgheză:
În alte lumi senine,
În dimineaţa de Florii
şi continuam să avem o casă în satul nostru, tu să fii cea mai frumoasă, iar eu cel mai deştept din sat; să avem copii, să-i ducem la şcoală, şi, când voi muri şi v-a întreba lumea: pe cine îngropi părinte, pe un anonim? el să răspundă: pe-un om de omenie. Poezia Noi, care a devenit aşa de cunoscută, a fost scrisă pentru revista Luceafărul. (...)
Poezia Oltul s-a născut la Budapesta şi vă pot spune, ca un element de curiozutate literară, că am scris-o înainte de a vedea Oltul. Am înjghebat-o având în faţă Dunărea şi în spate mişcarea haotică a unei capitale care voia să mă stranguleze. Subt stăpânirea acestui sentiment de protestare, în faţa apei care se ducea la vale, au răsărit strofele mele. Mai târziu, peste câţiva ani, după ce am trecut în Regat, am ajuns la Călimăneşti, într-o zi de iarnă, unde mă dusesem să stau o lună, pentru că pregăteam atunci cartea Ne cheamă pământul; atunci am văzut Oltul de aproape, pentru întâia oară, şi am stat lângă el o lună de zile.
Îmi aduc aminte de căsuţa de la Căciulata, unde stăteam adesea pe malul Oltului. Era iarnă, Oltul îngheţat; trosnea gheaţa când se umflau apele, ca nişte încheieturi care nu s-au întins de mult, mă uitam spre drumul de la Cozia şi, de departe, pe fondul alb de zăpadă, se desemna silueta unui popă sau călugăr, care venea domol călare, ţăcănind în buiestrul calului. În iarna aceea, am simţit că e un trecut românesc, care mai vorbeşte prin poveştile lui, şi că sunt realmente în faţa tainei de familie, a misterului de leagăn al acestui popor. Atunci am verificat această poezie, silabă cu silabă, atunci vă pot spune că mi s-a părut că am înţeles-o mai bine şi că simţeam că vine de foarte departe.
Da, subiectul literar, el se plimbă, el vine cu noi, îl ducem în subconştientul nostru, el e un tovarăş, care din când în când înalţă capul sau dă la o parte, ca să fie iarăşi.
Vă pot spune că aşa am plimbat eu imaginea clăcaşului român pretutindeni; am dus-o cu mine, m-a persecutat prin muzeele din Berlin şi am scris această poezie, Clăcaşii, în grădina de la Charlottenburg. Am cântat simţirea mea cu atât mai veridic, cu cât eram mai departe de ţară, fiindcă o duceam în sângele meu.
În timpul neutralităţii, am scris Cântece fără ţară. Mă socoteam dator, mai ales venind aici să răscolesc totul, pentru triumful unei idei, şi vă spun sincer, de atunci, din momentul în care visul nostru s-a realizat, de atunci simt o îndrumare largă, spre marile probleme ale omenirii, şi volumul, pe care aş vrea să-l public acum, aş dori să poarte titlul: Din larg.
[modifică] Cronologie
- 1 aprilie 1881 - Se naşte Octavian Goga, în Răşinari, judeţul Sibiu.
- 1892 - Este înscris la Liceul unguresc din Sibiu.
- 1897 - Debutează în Tribuna din Sibiu cu poezia Atunci şi acum.
- 1899 - Se mută la Liceul românesc din Braşov.
- 1900 - Îşi trece bacalaureatul la Braşov şi se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta.
- 1904 - Moare sora sa, Victoria.
- 1905 - Apare Poezii, primul volum de versuri, la Budapesta.
- 24 decembrie - Moare tatăl poetului, Iosif Goga.
- 1907 - Apare la Sibiu, apoi la Cluj, revista lui Goga, Ţara noastră.
- 1909 - Apare Ne cheamă pământul, al doilea volum de versuri, Editura Minerva, Bucureşti.
- 1911 - Apare la Arad culegerea de articole Însemnările unui trecător. Crâmpeie din zbuciumările de la noi.
- 1913 - Apare Din umbra zidurilor , al treilea volum de versuri, Editura Minerva, Bucureşti.
- 1914 - Apare în volum piesa Domnul notar. Dramă în trei acte din viaţa Ardealului şi se joacă la Teatrul Naţional din Bucureşti.
- 1915 - Apare la Bucureşti culegerea de articole Strigăte în pustiu.
- 1916 - Apare volumul de versuri Cântece fără ţară, Editura C. Sfetea, Bucureşti, cu un cuvânt înainte al autorului. În acelaşi an ia parte la primul război mondial şi scrie ciclul de versuri Război.
- 1918, 1 decembrie - Realizarea unităţii de stat. Poetul face parte din diferitele guverne care s-au succedat la cârma ţării. A fost ministru al Instrucţiunii şi Cultelor, ministru al Cultelor şi Artelor, ministru de stat, ministru de interne şi prim-ministru.
- 1919 - Văduva poetului maghiar Ady Endre îi oferă, printr-o scrisoare, spre vânzare proprietatea de la Ciucea. Prima călătorie la Ciucea cu Al. Hodoş şi alţi prieteni, apoi, toamna, a doua vizită la Ciucea, cu Veturia Goga.
- 1919 - 1923 - Refacerea castelului de la Ciucea.
- 1920, 30 mai - Este ales membru al Academiei Române. Discursul de recepţie (1923) este dedicat lui George Coşbuc.
- 1924 - Apare volumul Poezii, la Editura Cultura Naţională, Bucureşti. Primeşte Premiul Naţional pentru poezie.
- 1927 - Apare la Bucureşti culegerea de articole Mustul care fierbe.
- 1928 - Apare piesa Meşterul Manole.
- 1930 - Apare la Bucureşti culegerea de articole Precursori.
- 1931 - Sărbătorirea a 50 de ani de la naştere. Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj îi acordă titlul de doctor honoris causa. Pe diplomă, la locul rezervat pentru indicarea profesiunii, s-au înscris cuvintele: Priceps Poetarum Pro Unitate Totius Daco-Romanicae Nationis Eluctatius.
- 1934 - Ediţia 1 a poemului Tragedia omului de la Madách, tradus de Octavian Goga.
- 7 mai 1938 - Moare Octavian Goga la Ciucea. Este transportat la Bucureşti şi depus la Ateneu, apoi este înmormântat la Cimitirul Bellu.
- 1939 - Corpul poetului este reînhumat la Ciucea.
[modifică] Aprecieri critice
[modifică] Titu Maiorescu
„Poeziile d-lui Octavian Goga au avut darul să deştepte o deosebită luare-aminte a publicului român. Mai toate ziarele şi revistele noastre le-au consacrat dări de seamă amănunţite, şi unele din ele văd în apariţia noului volum «evenimentul literar» al anului din urmă.
Efectul produs asupra marelui număr de cititori credem că provine mai întâi din forma frumoasă în care autorul a ştiut să exprime cuprinsul «patriotic» al multora din versurile sale. În adevăr, emoţiunile ce le simte şi ce ni le transmite tânărul poet sunt izvorâte din viaţa naţională a acelei părţi a României în care s-a născut şi în mijlocul căreia a trăit, din viaţa românilor transilvăneni în faza ei de astăzi, caracterizată prin lupta împotriva tendinţelor de asuprire etnică predominatoare în statul lor.
Ce e drept, patriotismul, ca element de acţiune politică, nu este materie de artă, oricâte abateri s-au comis şi se mai comit în contra unei regule aşa de simple. Mai ales, cei ce n-au destul talent literar caută să-şi acopere lipsa prin provocarea unor dispoziţii sufleteşti foarte importante în alte priviri, dar nu în cele estetice.
Cu toate acestea, patriotismul este în inimile sincere, în afară de orice tendinţă politică, un simţământ adevărat şi adânc, şi întrucât este astfel, poate fi, în certe împrejurări, născător de poezie.
Şi în asemenea împrejurări excepţionale ne pare a se afla autorul nostru când, într-o parte a poeziilor sale, reprezintă şi rezumă iubirea şi ura, durerile şi speranţele unui neam ameninţat în existenţa sa.
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt
Şi-atâta jale-n casă;
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
(...) Numeam mai sus «excepţionale» împrejurările în cari patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei d-lui Goga şi-l inspiră în modul cel mai firesc. Dovada stă în aducerea şi descrierea unor figuri obişnuite din viaţa poporului, cari însă câştigă deodată - pe lângă valoare şi menirea lor normală - o însemnătate, am putea zice o iluminare şi strălucire extraordinară, ce nu se poate explica decât prin aprinderea luptei întru apărarea patrimoniului naţional.
Românul din regatul maghiar vede în preotul său nu numai un propovăduitor al religiei, ci mai ales un apostol al naţionalităţii; în învăţătorul şi în învăţătoarea sa («sfielnica, bălaia dăscăliţă») pe stejarii cari îi păstrează comoara limbei şi a istoriei româneşti ca o armă de apărare; în plugarul, cu tăria şi hărnicia lui, în deosebire de târgoveţul părtaş al unei administraţii duşmane, o garanţie a existenţei sale etnice, în lăutarul şi cântăreţul de la sat, în opoziţie cu cel înstrăinat din oraş, pe omul ce-i însufleţeşte şi-i răspândeşte cântecele naţionale. (...)
Dacă din testamentul lui Năsturel-Herescu, în puterea căruia suntem chemaţi a da astăzi premiul pe anul 1906, se constată că răposatul întru fericire fondator avea mai cu seamă «în vedere scrieri de pură literatură română, în proză şi versuri, precum poeme, drame şi comedii serioase - mai ales subiecte naţionale - şi orice alte opere de înaltă literatură», atunci Academia Română în cazul de faţă nu-şi poate îndeplini mai bine datoria de a executa voinţa testatorului şi misiunea de a încuraja literatura română decât acordând pentru acest an premiul Năsturel-Herescu volumului de poezii al d-lui Octavian Goga.“
[modifică] Garabet Ibrăileanu
„D-l Octavian Goga s-a făcut cunoscut în 1906 printr-un volum de «Poezii» în care aducea o lume nouă, un sentiment nou şi o formă nouă. După Alecsandri, care cântase pe ţăranul pitoresc şi patriarhal când nu cântase pe ţăranul-decor sau chiar pe ţăranul-bibelou, veni Coşbuc care cântă viaţa idilică, idealizată a unei ţărănimi fericire, iar după Coşbuc veni d. Goga, care introduse în poezia noastră pe ţăranul oprimat, aşa cum se încercase altădată să ni-l zugrăvească, în treacăt şi fără succes, Cezar Bolliac sau, în timpurile mai noi, cu un succes discutabil N. Beldiceanu.
Dar d. Goga, în deosebire de aceşti înaintaşi, nu se mărginea numai la zugrăvirea vieţii ţărăneşti, într-un sens sau altul. La drept vorbin, nici nu era în inteţia lui să dea scene, idicile sau tragice, din viaţa ţărănească.
Natură personală, subiectivă şi revoluţionară, d. Goga redă numai atât din aspectele vieţii de la ţară cât îi era necesar spre a exprima mila pentru dezmoşteniţi, ura pentru asupritori şi speranţa într-un viitor de răzbunare şi de reparaţie.
În acest admirabil prolog al poeziilor sale intitulat «Rugăciune», d. Goga îşi definea însuşi natura temperamentului său poetic:
Tăria urii şi-a iubirii.»
(...) Dar la perfecta concordanţă a formei cu fondul, contribuia şi o altă particularitate a limbii d-lui Goga. Limba din «Poezii» era parcă ferecată, în sonorităţile ei se auzeau parcă zângănitul lanţurilor şi sfărâmarea lor, vestită de poet, iar ritmul uneori fatal parcă, în precipitarea lui, ca în «Clăcaşii», alteori sobru şi solemn ca în «Rugăciune», desăvârşea prestigiul acestor poezii.
Prin aceste variante mijloace a izbutit d. Goga în acest gen ingrat, al cărui material - sentimentele naţionale şi sociale - are atâtea contingenţe cu utilul, în specie cu preocupările politice de toate zilele.
Volumul de «Poezii» al d-lui Goga avu un succes răsunător, datorit şi frumuseţii artistice şi atmosferei de sentimente de pe atunci. Dar d. Goga, în urma publicării acestui volum, făcu o evoluţie. Cauzele sunt variate. Mai întâi, poate, ar fi aceea că, prin chiar natura ei, lira revoluţionară are puţine coarde. Apoi însuşi duhul biblic al acestui apostol trebui să sufere o scădere. D. Goga, cucerind celebritatea, începu să vină în contact cu cercuri mai largă de oameni, începu să frecventeze «ţara», să vină prin Bucureşti, să cunoască «domni». Pe de altă parte, începu să devină un «factor» important în luptele din Ardeakm să păşească pe arena politicii practice, lucruri care toate contribuiră să laicizeze pe profetul din «Rugăciune». Şi, dacă vom mai adăuga fatala oboseală a inspiraţiei în preajma vârstei de treizeci de ani a poeţilor români, atunci poate vom fi atins cauzele mai însemnate pentru care d. Goga şi-a spânzurat în cui lira sa revoluţionară sau, ca să fim mai precişi, pentru care d-sa a început să înstruneze tot mai rar această liră.
Omul politic care se tot degaja din profetul de altădată, s-a dovedit însă un ziarist de mare talent. «Însemnările unui trecător», «crâmpeie den zbuciumările de peste munţi», un mănunchi de articole publicate acum câţiva ani, sunt scrise, în felul lor, tot aşa de bine poate ca şi «Poeziile».“
[modifică] Eugen Lovinescu
„Unitară, rotundă şi închegată se poate, totuşi, stabili în sânul poeziei lui Octavian Goga curba unei evoluţii. Poet al revoluţiei naţionale, în primul său volum, el îşi păstrează tonul mesianic şi în «Ne cheamă pământul» (1909), din naţională, mistica lui devine socială: existentă, de altfel, şi în «Clăcaşii», ea se amplifică acum în «Graiul pâinii» sau în «Cosaşul», până la lupta de clasă; în realitate însă, din pricina structurii etnice a Ardealului, revoluţie socială înseamnă tot revoluţie naţională.
Obiectiv în primele volume atât prin materialul poetic întrebuinţat cât şi prin atitudine faţă de el, în «Din umbra zidurilor» (1913), poetul coteşte spre subiectivism şi, din cântăreţul revoluţiei sociale, devine cântăreţul propriei sale dezrădăcinări (...).
Satul ardelean nu este zugrăvit numai prin figurile simbolice a apostolului sau a dăscăliţei, ci este individualizat prin simple notaţii caracteristice. Înstrăinarea, de pildă, nu e exprimată numai prin vane blesteme împotriva civilizaţiei:
În inima rătăcitoare în lume.»
ci şi prin note topice:
Cu vremea ce înainta
Şi m-am trezit pe nesimţite
iar copilăria nuz e exaltată numai prin atitudini retorice, ci şi prin calda evocare a «hâtrului» dascăl Ilie «cel înţelept, glumeţ şi şchiop», «La vatră răzimat spunea | O pilduire din Isop.» sau prin mierla care plânge «Într-o răchită | La răscruci - Dealu Mare», sau prin: «Barbă putredă jupânul», sau prin «şura-popei peste care trece luna ...»
Unitatea temperamentală, originalitatea de expresie, ştiinţa arhitectonică, observaţie a amănuntului topic, discernământ psihologic - toate la un loc, îi destină operei poetului ardelean un loc propriu în evoluţia poeziei române.“.......................
[modifică] George Călinescu
„Tonul profetic, mesianismul, acestea izbesc de la început în poezia răşinăreanului Octavian Goga (1881 - 1938). Poetul înalţă «cântarea pătimirii noastre» şi cade în genunchi în faţa lui Dumnezeu. Ideea politică e absorbită într-un text obscur de oracol cutremurător:
Plâng doinele şi râde hora,
Va străluci odată vremii
Norocul nostru-al tuturora ...
Ci-n pacea obidirii voastre,
Ca-ntr-un întins adânc de mare,
Trăieşte-nfricoşatul vifor
Poetul e dreptvestitorul apostol «al unei vremi ce va să vie», care se prosternă în faţa pădurii divine şi, ca un predicator în catacombe, împărtăşeşte norodului strâns în munţi taina trecutului său împărătesc. Misterioasa religie îşi are hagiologia ei. Sfântul cel mare, Arhanghelul, e Ştefan cel Bătrân:
Tu Ştefane sfânt Voievoade,
Ce-ai scris strălucirea norodului tău
Cu sânge duşman de noroade.
De sfânta ta dreaptă, de spada ta sfântă,
Spun toate poveştile slovei,
- Să nu se înfioare de numele tău
are un vădit aer ermetic, fiind un fel de Purgatoriu în care se petrec evenimente procesionale, în care lumea jeleşte misterior împinsă de o putere ocultă, cu sentimentul unei catastrofe universale:
Sporesc pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng:
Şi tata şi feciorul.
Sub cerul nostru-nduioşat
E mai domoală hora,
Căci cântecele noastre plâng -
Ca şi Eminescu, Goga cântă un inefabil de origine metafizică, o jale nemotivată de popor străvechi îmbătrânit în experienţa crudă a vieţii, ajuns la bocetul ritual fără explicarea sensului. Înrăurirea simbolistă s-a exercitat şi asupra lui Goga, fără a-i modifica structura. Satul ţine la el locul «cetăţii moarte» a poeţilor flămânzi, însetaţi de linişte şi monotonie. Aşa de puţin poate depăşi poetul propria-i experienţă, încât înfiorarea produsă de vederea mării nu-i deşteaptă decât imaginea de «crăiasă» şi dorinţa de a se băga «slugă» la ea.“
[modifică] Teodor Vârgolici
„După Eminescu, pe alte coordonate decât Coşbuc şi Macedonski, Octavian Goga a fost cel care a deschis porţi noi, nebănuite, în climatul liricii româneşti. El a adus nu numai un suflu nou, de nobilă esenţă patriotică şi socială, ci şi o artă proprie, cu calităţi de netă superioritate faţă de cea a contemporanilor lui. Octavian Goga este deţinătorul unei deosebite puteri de exprimare poetică, având darul de a evoca pregnant şi plastic, prin imagini, stări afective, idei şi realităţi concrete. El are respiraţia largă, sufletul tumultos, scurtează viaţa şi lumea la dimensiuni macrocosmice. Adresându-se dascălului, poetul vorbeşte de «soarele copilăriei», din care o rază vine acum să-i sfarme «negura» din suflet şi să-i topească din inimă «cetatea de gheaţă». Dragostea de patrie a luminat mereu «prin potopul veacurilor negre»; plugarii sunt copii «ai mândrei bolţi albastre»; «viforul vremilor răzbunătoare» trăieşte «ca-ntr-un întins adânc de mare»; geamătul îndureraţilor «înfioară firea».
Suferinţa naţională şi socială este încadrată într-o viziune cosmică, poetul stabilind corespondenţe şi raporturi de acţiuni reciproce între lumea terestră şi cea astrală. (...)
În prima perioadă a activităţii sale creatoare, Octavian goga avea o aversiune mărturisită public faţă de neologisme, simţindu-se receptiv numai la modurile de exprimare ale limbii simple, populare, pe care o cultiva cu atenţie, ridicând-o la treapta artistică. În partea a doua a activităţii sale, îndeosebi în «Cântece fără ţară», poetul deschide anumite portiţe neologismelor. La dimensiunile operei lui Octavian Goga acestea rămân însă cantitate neglijabilă, pierzându-se sub farmecul şi bogăţia stilului hrănit cu seva limbii populare.
Poezia lui Octavian Goga este o mărturie emoţionantă a suferinţelor poporului nostru în trecutele vremuri. În inima poetului şi-au aflat ecoul jalea celor oprimaţi, durerea truditorilor pământului apăsaţi de forţa puţinilor stăpâni. Octavian Goga a cântat pătimirea acestora, năzuind către o lume nouă, către o lume de senin şi bucurie, cum se destăinuie, spre sfârşitul vieţii sale, într-un moment de dreaptă reculegere.
Eu am vestit o lume nouă.
Voi mi-aţi dat vaierele voastre,
În cadrul literaturii noastre, poezia lui Octavian Goga se apropie de zona înaltă în care domină, unice, peste vreme, culmile eminesciene“.
[modifică] Constantin Ciopraga
„De o parte frăgezimea spaţiului, simbolizat în dominantele lui plastice («codrii verzi de brad», «câmpuri de mătasă»), de alta imensă «jale», caracteristică timpului în mers, istoriei. Contrastul generează un sentiment al absurdului, natura nerămânând indiferentă. Se produce, ca în lirica populară, un fel de contaminare etică, însă nu de la natură către oameni, ci invers. Neistovita suferinţă se revarsă, inundând mediul, încât «jale duce Murăşul şi duc tustrele Crişuri», «fluturii sunt mai sfioşi», «roua trandafirilor» se converteşte în lacrimi. Miracol al artei, din propoziţiile de o simplitate primară emană fluidul unei melancolii extraordinare. În transparenţele viziunii lui Goga, istoria împrumută misterul apelor adânci, în a căror oglindă iluzorie oamenii se revăd dincolo, transfiguraţi, pe un tărâm straniu. Situaţia istorică schimbându-se, capodopera subzistă în latura pur estetică «Noi» e o doină indemnticabilă.
Dar jalea, oricât de persistentă, nu sfârşeşte în dolorism şi pasivitate absolută; doina de jale insinuează compensator revolta. Liniştea, resemnarea, sunt numai o ipostază, căci sub masca lor de înfrânţi se pregăteşte furtuna. Jalea tăcuţilor mucenici stă pe aproape de mâhnirea ţăranilor sadovenieni, purtători de «dureri înăbuşite». Aistăm la un fenomen psihologic de o natură specială: jalea şi revolta se întrepătrund, într-o unduitoare ambivalenţă.“
[modifică] Ion Dodu Bălan
„Omul din poezia lui Goga cunoaşte ceva mult mai puternic decât soarta şi anume legea veche, în sens de tradiţie, de «obicei al pământului», de experienţă colectivă, de solidaritate în faţa aceluiaşi destin istoric. Legea veche e un fel de destin, creat însă de oameni, de istoria însăşi, care, deşi pare tiranic dominantă, este virtual dominată de ei, printr-o nedezminţită forţă morală. Legea veche, «legea românească», reprezintă criteriul etic fundamental în poezia lui Goga: ea e substanţa existenţei etnice. Dragostea de lege a luminat «cărările pribege» ale poporului «prin potopul veacurilor negre». De aceea, spune un biet bătrân, nu e un păcat mai mare «Decât să-ţi lepezi legea ta». Căci ea dă poporului credinţa în propria lui valoare şi de aceea oamenii învăţaţi «aşteaptă să se nască | Un tânăr erai coborâtor | Din legea românească», pentru a-şi împlini şi domina destinul istoric (...)
Ca mai toţi dezrădăcinaţii, Goga nu realizează foarte exact în versurile sale imaginea concretă a libertăţii. E mai mult o fantomă imprecisă a libertăţii, în vagul acela sibilinic, misterios. Adeseori el caută libertatea şi salvarea în trecut, într-un fel de paradis pierdut. De aici, nu o dată, nota arhaică şi cultul legii vechie româneşti în versurile lui, pe care nu şi-o putea reprezenta prea concret. Uneori ea pare a se identifica intim cu ea însăşi existenţa noastră, cu pământul şi istoria noastră, cu modul nostru de a fi, a gândi şi a simţi. Legea veche românească dădea dimensiunea vremurilor «mai mari la suflet», de aceea «domni vicleni jurau pe spadă să sfarme sfânta noastră lege» (Oltul). Ideea de soartă subliniază odată în plus pe aceea că ţăranul din poezia sa e un rob al pământului, aflat în stăpânirea celor ce nu-l muncesc; el este, însă, totodată, în limbajul simbolic, cu rezonanţă de Apocalips, «înfricoşatul crainic, izbăvitor durerilor străbune». (...)
Continuând tradiţiile literaturii noastre populare şi culte, Goga s-a arătat totodată deosebit de receptiv înnoirilor în artă, lăsând să pătrundă, peste un fond de poezie tradiţională, romantică şi semănătoristă, semnificative influenţe simboliste, şi mai cu seamă în ultimele sale volume. Dacă în volumele de versuri «Poezii» (1905), «Ne cheamă pământul» (1909), Goga se afirmă ca un poet al maselor, preocupat în chip exclusiv de cântarea unor realităţi naţionale şi sociale, în volumele «În umbra zidurilor» (1913) şi postumul «Din larg» (1939) are loc o deplasare a centrului de interes, o lărgire sensibilă a registrului său artistic, poetul întâlnindu-se, aci, cu obsesii şi motive familiare ale poeziei simboliste şi post-simboliste, centrate în cea mai mare şi semnificativă parte a lor pe exprimarea unei anume alienări a artistului:
Ca într-o tristă casă solitară
În sufletu-mi bătut de vijelie
(...) Din poetul maselor populare, cântăreţ al nădejdilor temerare, Goga devine tot mai mult poetul propriei sale dureri şi-al proriilor lui înfrângeri. În versul său nu mai freamătă în aceeaşi măsură durerile şi aspiraţiile mulţimii, nu se mai frânge amarul altora, nu mai dor străine doruri, lumea întreagă nu-şi mai leagă, ca altădată, «de glasul lui plânsoarea ei» («Eu ştiu un basm»). Sunt, fireşte, şi excepţii - cum arătam - în ciclul «În sat», dar prea puţine, pentru ca să poată constitui o notă dominantă.
Zbuciumat şi chinuit de pustiul pe care izolarea în sine i l-a adus, poetul încearcă adeseori să revină la «coarde vechi», dar e «în zadar», fiindcă sufletul lui e ca o casă goală, în ungherul căreia străjuie înfiorătoarea inscripţie: «Stăpânul a plecat de-acasă!» (Pustiu). Această golire sufletească a poetului sună obosit şi-n poezia sa, de factură însă eminesciană, însemnând pentru el o apăsătoare tragedie, care-i deşteaptă setea de moarte («În noapte»). (...)
După refugiul în trecut şi în viitor, se conturează, acum, o a treia dimensiune a liricii sale: refugiul în subiectivitate. Se manifestă, astfel, preocuparea pentru eu-l propriu, izolat de colectivitate, aspiraţia spre singurătate, cum mărturiseşte poetul în simbolica poezie «Din larg», care împrumută titlul volumului postum (...).
E un zbucium sincer şi dureros, care-l urmăreşte pe Goga în clipele de linişte, îl mustră şi-l înspăimântă. E un regret care generează o poezie intimă, de o sfâşietoare dramă. Poetul e tulburat de trecerea ireversibilă a timpului, căci «... anii trec şi glasul lor s-aude | Tot mai încet şi tot mai departe» («De profundis»).“
[modifică] Dumitru Micu
„Ardealul lui Goga e un tărâm mitic, asemănător cu Moldova lui Cantemir şi a lui Sadoveanu, cu Dacia mirifică a lui Eminescu, fiind însă o ţară încătuşată, un eden captiv. Vorbind despre ţara sa cu «codri verzi de brad», poetul «pătimirii» o face într-un grai tainic, aluziv cifrat, folosind ziceri pe cât de nelămurite, pe atât de tulburător sugestive. Peste tot dăm de aluzii transparente şi totuşi învăluite într-un abur de mister: «norocul nostru-al tuturora», «înfricoşatul vifor al vremilor răzbunătoare», «un vis neîmplinit, copil al suferinţii», de jalea căruia «au răposat şi moşii şi părinţii», «durerea unui neam ce-aşteaptă de mult o dreaptă sărbătoare», «norocul acestui neam sfârşit de jale», «nădejdea visurilor noastre», o vreme «ce va să vie», «înfricoşata clipă-a primenirii», «judeţul ceasului de mâine» ... Asemenea aluzii, expresii care spun ceva, dar mai mult lasă ascuns, subînţeles, conferă versurilor ceva misterior, fac din ele un fel de hieroglife, formule magice. Poetul vorbeşte cu aerul de a se adresa unor iniţiaţi, fraţilor de aceeaşi credinţă. Ca în timpul când ritualurile cultice se oficiau în catacombe şi cei «chemaţi» erau invitaţi la un moment dat să iasă, revelarea misterelor fiind rezervată doar «credincioşilor», autorul poeziei «Noi» îşi asumă rolul unui sacerdot ce-şi instruieşte ascultătorii în taină, le comunică mesajele numai de el înţelese. De aci, o anume solemnitate hieratică, un aer liturgic. Inspirată din realităţile particulare ale «înstrăinatului Ardeal», opera lui Octavian Goga se ridică, prin gravitatea accentului, la înălţimea valorilor general-omeneşti, putând trezi vibraţii în sufletele cititorilor din orice ţară şi epocă. Pe vioara poetului e îngrămădită toată suferinţa milenară românească în decursul zbuciumatei sale istorii. Proiectâbd concretul istoric, redus prin transfigurare la schemă, la elementar, ca la pictura bizantină, pe ecranul eternităţii, poetul pomeneşte «visul neîmplinit» al celor «osândiţi în umbră», visul «stropit cu lacrimi» o mie de ani, cu aceeaşi înfiorare cu care cântăreţi şi proroci din vechime aminteau de «ţara domnului», de «pământul făgăduinţei». El vesteşte clipa aşteptată a «primenirii», «înfricoşatul vifor al vremilor răzbunătoare», ziua cand se va arăta «norocul acestui neam secat de jale» în acel limbaj făcut din cuvinte aureolate, în care cărţile sacre prezic venirea lui Mesia sau învierea din morţi.“
[modifică] Valeriu Râpeanu
„Ca şi la Creangă, şi la Octavian Goga metoda reconstituirii sociologice îşi făcea deplina legitimitate. A schiţat-o Nicolae Iorga şi a folosit-o plenar George Călinescu în «Istoria literaturii române». Identificări geografice şi biografice pot fi, de asemenea, făcute şi în studiile ca şi în monografia dedicată poetului - Ion Dodu Bălan le-a realizat cu multă fineţe. El atestă faptul că pornind de la un univers uman, geografic şi social concret, Octavian Goga nu rămâne în acest perimetru şi-i conferă valorile care fac din el depozitarul şi purtătorul unor virtuţi morale definitorii pentru poporul român. De fapt, Octavian Goga avea conştiinţa faptului că «ţăranul nostru, oricum stăm să-l judeci, în toate manifestările vieţii lui simple se înfăţişează ca o fire armonică (...). Acest muncitor de la ţară e o verigă numai într-un lanţ nesfârşit de evoluţie lentă şi păşeşte pe arenă în armura unei moşteniri milenare. El are trecut, are tradiţie şi umblă pe un drum bătătorit de veacuri. Filosofia vieţii lui e o comoară veche, împletită din păţanii şi sfaturi de demult, de aici înţelepciunea ei adâncă şi bogăţia ei strălucitoare. Aşa e şi cu toate îndeletnicirile vieţii lui, cu meşteşugurile pe care le poartă, cu toată păşirea lui, cu orice mişcare».
Este evident că în viziunea asupra satului şi a ţăranului în poezia lui Octavian Goga nu reprezintă rodul unei înclinaţii temperamentale, ci al unei concepţii filosofice. Satul este o matcă germinativă şi nu un univers static, închis. De aceea, evadarea din perimetrul său duce inevitabil la eşec. Valorile sale odată nesocotite fac cu neputinţă reintrarea în ritmul unei vieţi ce şi-a stabilit norme etice şi spirituale de o perfectă originalitate, fără distorsiuni. Virtutea cea mai de preţ este tocmai integrarea în acest ritm, ceea ce înseamnă folosind o expresie a sa «a fi în rând cu oamenii» («mi-ar fi ază casa în rând cu toţii»). Şi aceasta nu printr-o modestie disimulată, ci din dorinţa de a realiza supremele virtuţi ale omului de la ţară, cheia fericirii şi a împlinirii personalităţii umane.“
[modifică] Mircea Popa
„Poezia lui O. Goga aduce în contextul lirismului contemporan o mutaţie de substanţă, un timbru unic, inconfundabil, profund original. O. Goga reprezintă pentru poezia românească, şi mai ales pentru cea transilvăneană, momentul depăşirii impasului epigonic post-eminescian şi o organizare a spaţiului poetic autohton. Raportul dintre tradiţie şi inovaţie este folosit într-un chip surprinzător de original şi adeseori cu o materie poetică nouă, ceea ce-i permite să topească într-o alchimie proprie şi limbajul cărţilor vechi, populare şi religioase, şi experienţa eminesciană, şi tradiţia locală ardelenească, patriotică şi realist-populară prin excelenţă. Stăruind în direcţia cântecului liric de cea mai autentică factură eminesciană (vezi ciclurile intitulate «Cântece»), O. Goga şi-a dat în mod conştient seama că nu va putea să aibă sorţi de izbândă în această direcţie, decât dacă va asocia melancoliei cutremurătoare a doinei accentele viforoase şi vaticinare ale durerii unui popor asuprit. Elegia erotică eminesciană e convertită astfel în elegie socială şi naţională. Acesta este sensul noii mutaţii făurite de Goga în lirismul naţional. Până la el poezia patriotică cunoscuse câteva etape remarcabile de înflorire, dar la sfârşitul secolului al XIX-lea, mai ales în Transilvania, ea căzuse în desuetudine şi convenţionalism, slujită fiind de poeţi tot mai lipsiţi de har. Îi lipsea sinceritatea, adâncimea interioară. Această revitalizare a genului va fi opera lui Goga. Dinspre exterior, accentul se deplasează în mod vizibil spre interior. Poezia obiectivă, epicistă şi baladescă a lui Coşbuc şi Iosif, devine fundamental subiectivă, lirică, o «autoconfesiune tragică». Venind «de departe», fiind mesagera unui timp zbuciumat, a unei istorii tumultoase, bogate în experienţe fundamentale, dureroase, poezia lui Goga închidea în ea un întreg trecut de vexaţii şi asupriri, trecut care se cerea răzbunat, îndreptat. Ea va deveni prin urmare mesianică şi protestatară, confesivă şi elegiacă. Aplecată asupra propriului său discurs, poezia lui Goga tinde să fie nu o frântură din plânsul celor mulţi, ci chiar plânsul însuşi, bocetul sfâşietor şi deznădăjduit al întregii umanităţi îndoliate. «Eu» devine astfel «noi», iar propria confesiune, mărturia tragică a unei întregi colectivităţi, a unui întreg popor. De unde şi popularitatea de care s-a bucurat încă de la început poezia sa în rândul cititorilor, de unde poziţia sa privilegiată în literatura română.
Într-adevăr, farmecul poeziei lui Goga provine în mare parte din acest caracter ritualic, din acest fond existenţial de o gravitate extremă, pe care poetul îl scoate la lumină în momentele sale cheie, şi în care fiecare gest capătă o simbolistică aparte, cu accente de gravă ceremonie. Întreaga viaţă a neamului se află sub o zodie a «nenorocitului», a unei sorţi damnate, blestemate. Contrastul dintre frumuseţile firii, hărnicia şi însuşirile psihice şi morale ale acestui popor, pe de o parte, şi între viaţa tristă şi împilată pe care e silit s-o ducă, pe de altă parte, transpune, într-un plan ireal, fabulos, un conflict social şi naţional precis, rezumând o stare obiectivă - istoria dramatică a unui neam. Poezia devine astfel supapa prin care se varsă plânsul său interior, deznădejdea sa organică, jalea şi bocetul sufletului său ultragiat.
«Lumea» lui O. Goga este una nostalgică, un regret după un «ce» apus, pe care n-a reuşit să-l trăiască nici el şi nici cei dinaintea lui, din moşi-strămoşi. În tăria şi credinţa urmăririi acestui vis, în capacitatea lui obsesională, în neliniştea şi febra acestei căutari stă întreaga fascinaţie a poeziei lui Goga, modernismul său plurivalent.“
[modifică] Dimitrie Păcurariu
„Se simte uneori, în poezia lui Goga, un ton uşor biblic, ce ţine însă, s-a arătat, mai mult de aspectul stilisticm de limbajul metaforic. În «Rugăciunea», de pildă, atitudinea şi gândirea poetului e mai degrabă contrară spiritului evanghelic. El doreşte să-i crească «tăria urii şi-a iubirii», «furtuna» din suflet, spre a da glas durerii «înfricoşate» a celor oprimaţi, viforului «în care urlă şi gem robiile de veacuri», închegând în felul acesta, «cântarea pătimirii» poporului său. E, în această poezie, un patos naţional, o dorinţă de răzvrătire şi de ură împotriva celor ce ţin sub apăsare naţiunea, exprimate deschis, străine credinţei religioase şi rugăciunii.
Poezia lui Goga exprimă suferinţa şi aspiraţia spre libertate a unui popor împilat. În centrul ei se află năzuinţa de emancipare a naţiunii române din Transilvania, a ţărănimii în primul rând, oprimată în cadrul imperiului habsburgic. Poetul şi-a lărgit treptat aria tematică, fiind cântăreţul marilor aspiraţii spre unitate şi independenţă a poporului român din toate provinciile. În anii primului război mondial, poeziile sale, adunate în volumul «Cântece fără ţară», din 1916, altele publicate în presă şi cuprinse în culegerea «Din larg», apărută postum, în 1939, au contribuit într-o măsură importantă la întărirea spiritului cetăţenesc şi patriotic în opinia largă, la îmbărbătarea luptătorilor pe front în războiul pentru întregirea unităţii naţionale.“
[modifică] Emil Manu
„Poezia lui Goga a avut un ecou direct şi imediat nu numai pentru că aducea problema Transilvaniei actualizată tragic, ci şi pentru că elogia satul sa element esenţial al problematicii naţionale (ca şi la Blaga), şi nu ca pitoresc. Dacă George Coşbuc cultiva idila şi chiar idilicul, poezia lui Goga se bazează tocmai pe absenţa idilicului. O poezie pragmatică, cu o anumită intenţionalitate, cu o voită atmosferă, de care nu se abuzează, creaţia lui Goga are, cum e şi natural, şi teme comune cu folclorul: cum e acea «poezie a înstrăinării». Trebuie să distingem însă între înstrăinare şi între dezrădăcinare. Cercetătorii au opinii diferite. Mai convingător este Ovidiu Papadima, care certifică poezia lui Goga ca fruct al «tensiunii uriaşe dintre sat şi oraş». Goga are obsesia singurătăţii; nu e vorba de o singurătate romantică, ci de sentimentul de tensiune al omului ce nu se poate pierde, anulat în haosul oraşului, dar nici nu se poate întoarce integral în sat.“
[modifică] Legături externe
| Predecesor: Gheorghe Tătărăscu |
Prim-ministrul României 28 decembrie 1937 – 11 februarie 1938 |
Succesor: Miron Cristea |
Principatele Române Unite:
B. Catargiu · Kretzulescu · Kogălniceanu · Kretzulescu · L. Catargiu · I. Ghica · Kretzulescu · Ş. Golescu · N. Golescu · Ion C. Brătianu · D. Ghica · A. Golescu · Epureanu · I. Ghica · L. Catargiu · Florescu · Epureanu · Ion C. Brătianu · D. Brătianu · Ion C. Brătianu
Regatul României:
Ion C. Brătianu · Rosetti · L. Catargiu · Florescu · L. Catargiu · Sturdza · Aurelian · Sturdza · Cantacuzino · Carp · Sturdza · Cantacuzino · Sturdza · Ion I. C. Brătianu · Carp · Maiorescu · Ion I. C. Brătianu · Averescu · Marghiloman · Coandă · Ion I. C. Brătianu · Văitoianu · Vaida-Voievod · Averescu · Ionescu · Ion I. C. Brătianu · Averescu · Ştirbey · Ion I. C. Brătianu · V. Brătianu · Maniu · Mironescu · Maniu · Mironescu · Iorga · Vaida-Voievod · Maniu · Vaida-Voievod · Duca · Angelescu* · Tătărăscu · Goga · Cristea · Călinescu · Argeşanu · Argetoianu · Tătărăscu · Gigurtu · Antonescu · Sănătescu · Rădescu · Groza
România comunistă:
Groza · Gheorghiu-Dej · Stoica · Maurer · Mănescu · Verdeţ · Dăscălescu
România după 1989:
Roman · Stolojan · Văcăroiu · Ciorbea · Dejeu* · Vasile · Athanasiu* · Isărescu · Năstase · Bejinariu* · Popescu-Tăriceanu
* interimar
