Războiul de Yom Kippur

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Războiul de Yom Kippur
Soldaţii egipteni după traversarea Canalului Suez
Perioada: 6 octombrie – 26 octombrie 1973 Locaţia: Peninsula Sinai, Înălţimile Golan şi regiunile înconjurătoare din Orientul Mijlociu Rezultat: Rezoluţia Consiliului de Securitate ONU nr. 338: încetarea focului care va duce la Conferinţa de la Geneva Motivul de război: Egiptul şi Siria au lansat un atac-surpriză împotriva Israelului în ziua evreiască de post Yom Kippur (Ziua Ispăşirii).
Combatanţi
Israel	Egipt Siria Irak
Comandanţi
Moshe Dayan David Elazar Ariel Sharon Shmuel Gonen Benjamin Peled	Saad El Shazly Ahmad Ismail Ali Hosni Mubarak Mohammed Aly Fahmy Anwar Sadat Abdel Ghani el-Gammasy Abdul Munim Wassel Abd-Al-Minaam Khaleel Abu Zikry Mustafa Tlas[2], [3]
Efective
Israel: 415.000 soldaţi; 1.500 tancuri, 3.000 transportoare blindate; 945 piese de artilerie de 100 mm şi mai mari; 561 avioane, 84 elicoptere; 38 vase de război.[1]	Egipt: 800.000 soldaţi (300.000 pe fronturile de luptă); 2.400 tancuri, 2.400 transportoare blindate; 1.120 piese de artilerie de 100 mm şi mai mari; 690 avioane, 161 elicoptere; 104 vase de război Siria: 150.000 soldaţi (60.000 pe fronturile de luptă); 1,400 tancuri, 800-transportoare blindate; 600 piese de artilerie de 100 mm şi mai mari; 350 avioane, 36 elicoptere; 21 vase de război Irak: 60.000 soldaţi, 700 tancuri, 500 transportoare blindate, 200 piese de artilerie, 73 avioane)[1] consultaţi şi Alţi participanţi
Pierderi
2.656 morţi 7.250 răniţi 400 tancuri distruse 600 avariate/reintrate în luptă 102 avioane doborâte	8.528 morţi 19.540 răniţi (estimări occidentale) 15.000 morţi 35.000 răniţi (estimări israeliene) 2.250 tancuri distruse sau capturate 432 avioane distruse

Războiul de Yom Kippur, Războiul de Ramadan sau Războiul din octombrie (în limbile ebraică: מלחמת יום הכיפורים; (Milhemet Yom HaKipurim) sau מלחמת יום כיפור, (Milhemet Yom Kipur); arabă: |حرب أكتوبر; (ħarb October) sau حرب تشرين, (ħarb Tishrin), cunoscut şi ca Războiul arabo-israelian din 1973, a fost un conflict armat dintre Israel şi o coaliţie de naţiuni arabe condusă de Egipt şi Siria, care a durat între 6 octombrie şi 26 octombrie 1973. Războiul a izbucnit de ziua de Yom Kippur (Ziua Ispăşirii, cea mai importantă zi de post evreiască), printr-un atac surpriză conjugat egipteano-sirian, forţele atacatoare traversând liniile de încetare a focului din Peninsula Sinai, respectiv de pe Înălţimile Golan, zone cucerite de israelieni în 1967, în timpul Războiului de şase zile.^[2]

Egiptenii şi sirienii au avansat în primele 24 – 48 de ore, după care situaţia militară a început să se schimbe în favoarea israelienilor. După a doua săptămână de lupte, sirienii fuseseră scoşi definitiv din zona Înălţimilor Golan. În sud, în Peninsula Sinai, israelienii au lovit la punctul de joncţiune a două armate egiptene, traversând Canalul Suez, (vechea linie de încetare a focului), încercuind o întreagă armată egipteană, chiar în momentul în care intra în acţiune rezoluţia de încetarea a focului a ONU.

Războiul a avut numeroase implicaţii pentru multe naţiuni. Lumea arabă, care fusese umilită de înfrângerea categorică a coaliţiei egipteano-siriano-iordaniene din timpul Războiului de şase zile, s-a simţit răzbunată de seria de victorii de la începutul războiului. Acelaşi sentiment a deschis calea către procesul de pace care avea să urmeze, ca şi spre liberalizările care au urmat, precum aşa-numita infitah, "politica egipteană a porţilor deschise". Acordurile de la Camp David, care au fost semnate la scurtă vreme după aceea, au dus la normalizarea relaţiilor dintre Egipt şi Israel şi la recunoaşterea, pentru prima oară de către un stat arab, a Israelului. Egiptul, care se distanţase deja de Uniunea Sovietică, a părăsit după acest moment definitiv sfera de influenţa sovietică.

[modifică] Tabloul general al evenimentelor

[modifică] Motivul de război

Acest război a fost parte a conflictului arabo-israelian, de-a lungul căruia au avut loc mai multe războaie, începând cu anul 1948. În timpul războiului de şase zile, israelienii au cucerit întregul Sinai, până la Canalul Suez, malurile canalului devenind mai apoi linia de încetare a focului. De asemenea, Israelul a cucerit şi Înălţimile Golan, care aparţineau Siriei.

În anii care au urmat, Israelul a ridicat linii de fortificaţii atât în Sinai, cât şi pe Înălţimile Golan. În 1971, Israelul a cheltuit 500.000.000 $ pentru un lanţ de fortificaţii şi lucrări genistice de-a lungul Canalului Suez, numite, în cinstea generalului Chaim Bar-Lev, linia Bar Lev.

Conform lui Chaim Herzog,

Pe 19 iunie 1967, Guvernalul de Unitate Naţională [al Israelului] a votat în unanimitate să returneze Egiptului Sinaiul şi Siriei Înălţimile Gola în schimbul unor acorduri de pace. Înălţimile Golan trebuiau să fie demilitarizate şi trebuiau negociate aranjamente speciale pentru Strâmtorile Tiran. Guvernul a hotărât de asemenea să deschidă negocieri cu regele Hussein al Iordaniei cu privire la graniţa răsăriteană.^[3]

Decizia israelienilor urma să fie adusă la cunoştinţa naţiunilor arabe cu ajutorul Statelor Unite. Deşi americanii au fost informaţi de decizie, se pare că aceştia din urmă nu au transmis-o mai departe. Nu există nicio dovadă că Siria şi Egiptul au recepţionat oferta israeliană. Decizia a fost ţinută strict secretă în cercurile guvernamentale israeliene şi oferta a fost retrasă în octombrie 1967.^[4]

Egiptul şi Siria doreau retrocedarea terenurilor pierdute în războiul de şase zile. Până la urmă, prin rezoluţia Summitului arab de la Khartoum au fost stabiliţi cei "trei NU", care afirmau că "NU va fi pace, NU va fi recunoaştere, NU vor fi negocieri cu Israelul."

Peşedintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser, a murit în septembrie 1970. El a fost urmat la conducerea ţării de Anwar Sadat, care a hotărât să lupte cu Israelul şi să recucerească teritoriul pierdut în timpul războiului de şase zile. În 1971, Sadat, ca răspuns la o iniţiativă a negociatorului ONU Gunnar Jarring, a declarat că, dacă Israelul îşi "retrage forţele armate din Sinai şi din Fâşia Gaza" şi, dacă acest stat este gata să accepte Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 242 aşa cum cerea Jarring, Egiptul "va fi gata să înceapă tratative de pace cu Israelul". Israelul a răspuns că nu se va retrage la liniile de dinainte de războiul din 5 iunie 1967.^[5]

Sadat a sperat că şi dacă ar fi provocat o înfrângere, chiar şi limitată, Israelului, starea de fapt putea fi schimbată. Hafiz al-Assad, liderul Siriei, avea o altfel de părere. El nu era interesat de începerea unor negocieri şi considera că teritoriile pierdute puteau fi recucerite numai printr-o acţiune militară. De la sfârşitul războiului de şase zile, Assad a iniţiat o întărire masivă a forţelor armate, în speranţa transformării Siriei în forţa militară dominantă a lumii arabe. Cu ajutorul Egiptului, Assad a considerat că noua sa armată poate să învingă în mod sigur armata israeliană, cucerind astfel rolul dominant în zonă. Assad credea că orice negocieri pot să înceapă numai după recucerirea prin forţa armelor a Înălţimilor Golan, ceeea ce ar fi făcut ca Israelul să părăsească malul de vest al Iodanului şi Fâşia Gaza şi, eventual, să facă şi alte concesii.

Sadat avea la rândul lui preocupări interene importante care-l făceau să dorească războiul. "Cei trei ani trecuţi de la preluarea puterii de către Sadat... au fost cei mai demoralizanţi din istoria Egiptului... O economie secătuită s-a adăugat la deznădejdea naţională. Războiul era alegerea disperată." În biografia lui Sadat, autorul Raphael Israeli aducea argumentul că liderul egiptean considera că rădăcina problemei se afla în marea ruşine a înfrângerii din războiul de şase zile şi, înainte de introducerea oricăror reforme, ruşinea trebuia ştearsă. Economia Egiptului era la pământ, dar Sadat ştia că reformele hotărâte pe care considera că trebuie să le întreprindă vor fi foarte nepopulare printre anumite pături ale populaţiei. O victorie militară i-ar fi asigurat popularitatea de care ar fi avut nevoie pentru efectuarea reformelor. O parte a populaţiei egiptene, în special tineretul universitar, a început proteste de stradă, cerând cu hotărâre recucerirea Sinaiului, condamnându-l pe Sadat pentru inacţiunea de trei ani de zile.

Alte ţări arabe arătau mai multă reţinere faţă de angajarea într-un nou război. Regele Hussein al Iordaniei se temea că ţara va pierde mai mult teritoriu decât pierduse deja, în războiul de şase zile fiind pierdută şi aproximativ o jumătate din populaţia ţării. Sadat sprijinea de asemenea pretenţiile Frontului pentru Eliberarea Palestinei pentru malul de vest al Iordanului şi pentru Fâşia Gaza, în eventualitatea unei victorii, teritoriile fiindu-i promise lui Yasser Arafat. Hussein considera încă Malul de Vest ca parte integrantă a Iordaniei şi voia să o realipească regatului său. Mai mult decât atât, în timpul crizei "Septembrie negru" din 1970, a izbucnit un conflict asemănător unui război civil între palestinienii din Frontul pentru Eliberarea Palestinei şi trupele guvernamentale. În acest conflict, Siria a intervenit în favoarea palestinienilor.

Irakul şi Siria aveau de asemenea relaţii încordate, irakienii au refuzat la început să se alăture ofensivei. Libanul, care avea graniţă comună cu Israelul, nu era aşteptat să se alăture alianţei arabe, datorită faptului că avea o armată mică şi era în mod evident o ţară deja instabilă. În lunile de dinainte de declanşarea atacului, Sadat a început o ofensivă diplomatică pentru cucerirea sprijinului pentru război. La sfârşitul anului 1973, el a pretins că are sprijinul a nu mai puţin de 100 de state. Era vorba de cele mai multe state ale Ligii Arabe, ale Mişcării ţărilor nealiniate şi ale Organizaţiei Unităţii Africane. Sadat a căutat să câştige simpatia statelor europene şi a reuşit în oarecare măsură. Britanicii şi francezii au luat partea arabilor pentru prima oară împotriva israelienilor în Consiliul de Securitate al ONU.

[modifică] Evenimentele care au dus la război

Anwar Sadat a declarat public în 1972 că Egiptul este decis să înceapă războiul împotriva Israelului, iar ţara este pregătită să "sacrifice un milion de soldaţi egipteni în luptă." De la sfârşitul anului 1972, Egiptul a început un efort susţinut pentru modernizarea forţelor armate, dotându-se cu avioane MiG-21, rachete sol-aer SA-2, SA-3, SA-6 şi SA-7, tancuri RPG-7, T-55 şi T-62, ca şi cu rachete antitanc AT-3, toate din Uniunea Sovietică. De asemenea, Egiptul şi-a îmbunătăţit tacticile militare de luptă. Generalii promovaţi pe criterii politice, vinovaţi de dezastrul din 1967, au fost înlocuiţi cu ofiţeri superiori competenţi.

Cele două mari superputeri (SUA şi URSS) au avut de asemenea un rol important în declanşarea şi urmările războiului. Politica Uniunii Sovietice a fost unul dintre factorii care au cauzat slăbiciunea militară egipteană. Preşedintele Nasser a reuşit să obţină materiale numai pentru o linie de rachete de apărare antiaeriană, după ce a vizitat Moscova şi a nogociat cu liderii sovietici. El a afirmat în cursul negocierilor că, dacă Moscova nu oferă ajutorul militar cerut, trebuie să se întoarcă în Egipt şi să spună concetăţenilor săi că URSS-ul i-a abandonat, după care ar trebui să demisoneze în favoarea unui colaborator capabil să negocieze cu americanii. Dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, americanii ar fi devenit puterea dominantă în regiune, o situaţie pe care sovieticii nu o puteau accepta.

Unul dintre obiectivele nedeclarate ale Egiptului în timpul războiului de uzură a fost acela de a forţa URSS-ul să vândă egiptenilor arme şi materiale de război cât mai moderne. Liderii militari egipteni au considerat că singura metodă de a convinge conducerea sovietică de deficienţele a celei mai mari părţi a avioanelor şi armamentului livrate după războiul din 1967, era să le supună unui test împotriva armamentului livrat de Statele Unite Israelului.

Politica lui Nasser de după înfrângerea din 1967 a intrat în conflict cu cea a URSS-ului. Uniunea Sovietică încerca să evite un nou conflict arabo-israelian, pentru a nu fi atrasă într-un conflict de mai mare anvergură cu Statele Unite ale Americii. Adevărata faţă a problemelor a devenit vizibilă la întâlnirea superputerilor de la Oslo, unde s-a convenit asupra menţinerii status quo-ului. O asemenea înţelegere era de neacceptat pentru liderii egipteni, iar în momentul în care s-a dovedit că preparativele pentru atacul peste canalul Suez au transpirat, a devenit imperativă expulzarea instructorilor militari ruşi din Egipt. În 1972, Sadat a expulzat aproape toţi cei 20.000 de instructori sovietici din ţară şi a reorientat politica externă către Statele Unite.

Sovieticii nu credeau într-o victorie a lui Sadat într-un eventual război. Ei l-au avertizat pe conducătorul egiptean că o încercare de traversare a liniei puternic fortificate a Suezului va produce pierderi grele atacatorilor. Sovieticii, preocupaţi de noua lor politică de destindere, nu erau interesaţi de destabilizarea Orientului Mijlociu. În cadrul întâlnirii dintre liderii celor două superputeri mondiale, Leonid Brejnev i-a propus lui Richard Nixon să convingă Israelul să se retragă pe graniţele din 1967. Brejnev a afirmat că dacă Israelul nu s-ar retrage, "noi vom avea dificultăţi să ţinem situaţia militară sub control"—o indicaţie că Uniunea Sovietică nu mai era capabilă să împiedice planurile lui Sadat.

Într-un interviu publicat în Newsweek (9 aprilie 1973), preşedintele Sadat a ameninţat din nou Israelul cu războiul. De mai multe ori de-a lungul anului 1973, forţele arabe au întreprins aplicaţii de anvergură, care au pus forţele israeliene în stare maximă de alarmă. Conducerea israeliană era deja convinsă în acel moment că dacă arabii ar fi atacat, Forţele Aeriene Israeliene erau capabile să respingă atacul.

Pe 24 octombrie 1972, la o întâlnire a Consiliului Suprem al Forţelor Armate, Sadat a afirmat că este gata să meargă la război împotriva Israelului chiar şi fără un sprijin din partea Uniunii Sovietice. Planificarea atacului s-a făcut în condiţii de maxim secret – nici chiar comandanţilor eşaloanelor superioare nu li s-a spus nimic de planurile de război până cu o săptămână înainte de atac, iar soldaţilor nu li s-a spus nimic până cu câteva ore mai înainte de începerea acţiunii. Planul de atacare a Israelului împreună cu Siria a purtat numele de cod "Operaţiunea Badr" (în traducere "lună plină"). Numele operaţiunii ar putea să aibă o legătură cu bătălia de la Badr, în care musulmanii conduşi de Muhammad a învins tribul Quraish din Mecca.

[modifică] Pregătirea pentru atacul surpriză

Directoratul contraspionajului militar israelian, "liderul comunităţii israeliene de informaţii", a fost responsabil pentru formularea prognozelor cu privire la un posibil atac. Aprecierile lor cu privire la probabilitatea izbucnirii unui război erau bazate pe câteva supoziţii.

1. Mai întâi, s-a presupus corect că Siria nu va porni un atac dacă nu va intra în război şi Egiptul.
2. Mai apoi, contraspionajul israelian a aflat de la un informator egiptean aflat în cele mai înalte sfere ale puterii, (rămas până în ziua de azi sub acoperire, cunoscut numai ca "Sursa"), că Egipt dorea să recucerească întreg Sinaiul, dar că nu va începe războiul până când Uniunea Sovietică nu va livra întreg lotul contractat de avioane de vânătoare-bombardament, (necesare neutralizării aviaţiei israeliene), cât şi cel de rachete Scud, (necesare atacării oraşelor israeliene, pentru descurajarea atacurilor asupra infrastructurii egiptene). De timp ce sovieticii nu livraseră avioanele, iar rachetele ajunseră în Egipt doar la sfârşitul lui august, în plus mai fiind necesare patru luni pentru pregătirea servanţilor bateriilor, Directoratul contraspionajului a apreciat că atacul egiptean nu era iminent. Această presupunere despre planurile strategice egiptene, aşa numitul "concept," a prejudiciat grav modul de gândire israelian şi a dus la neluarea în seamă a unor informaţii foarte credibile despre iminenţa atacului.

Egiptenii au făcut tot ce le-a stat în putinţă să adâncească această concepţie greşită. Atât israelienii, cât şi americanii, au considerat că expulzarea consilierilor militari sovietici a redus în mod considerabil eficienţa armatei egiptene. Egiptenii au asigurat un flux continuu de informaţii false în legătură cu problemele de întreţinere a echipamentului militar de provenienţă sovietică, cât şi în legătură cu lipsa de personal pregătit să folosească cele mai moderne arme. Egiptenii au făcut rapoarte mincinoase despre lipsa pieselor de schimb, rapoarte care au ajuns în mâinile israelienilor. Sadat facuse aşa de frecvent declaraţii false de război, încât adevăratele sale intenţii au trecut neobservate de toată lumea. În mai şi august 1973, armata egipteană a fost angajată în aplicaţii de-a lungul liniei de demarcaţie, mobilizarea de răspuns a forţelor israeliene golind visteria armatei de aproximativ 10 milioane de dolari.

În săptămana dinaintea atacului, egiptenii au planificat o aplicaţie de lungă durată în zona Canalului Suez. Contrainformaţiile israeliene, după ce au detectat mişcări masive de trupe, au apreciat aceste concentrări ca fiind un nou exerciţiu. Mişcările trupelor siriene către graniţă puteau da de gândit, dar nu au fost considerate o ameninţare, deoarece contraspionajul militar a considerat că Egiptul şi Siria nu vor ataca decât după ce vor fi dotate cu ultimile tipuri de arme sovietice contractate.

Motivul evident pentru care a fost aleasă sărbătoarea evreiască de Yom Kippur pentru declanşarea atacului surpriză era acela că în acea zi, spre deosebire de oricare alta, Israelul era aproape paralizat. De Yom Kippur, nu numai evreii ultrareligioşi, dar şi cei mai puţin credincioşi postesc, se abţin de la folosirea focului, electricităţii, motoarelor, comunicaţiilor, etc, iar traficul rutier se reduce la zero. Numeroşi soldaţi părăsesc cazarmele pentru petrecerea sărbătorii în familie, iar Israelul este cel mai vulnerabil, cea mai mare parte a armatei sale fiind demobilizată. Declanşarea atacului a coincis cu sărbătoarea musulmană a Ramadanului, în timpul căreia numeroşi soldaţi musulmani posteau, de asemenea.

În ciuda refuzului de a participa la atac, regele Hussein al Iordaniei s-a întâlnit cu Sadat şi cu preşedintele Siriei Assad în Alexandria cu două luni mai înainte. Dată fiind suspiciunea mutuală care prevala printre liderii arabi, este puţin probabil că regelui să i se fi spus ceva despre atac. Dar este posibil ca Sadat şi Assad să fi pus problema războiului împotriva Israelului în termeni mai generali ca să testeze dorinţa iordanienilor de intrare în luptă. În noaptea de 25 septembrie, Hussein a efectuat un zbor secret la Tel Aviv, ca să-l prevină pe prim-ministrul israelian din acea vreme, Golda Meir, despre iminenţa atacului sirian. "Au de gând să intre în război fără ajutorul egiptean?" a întrebat primul ministru Meir. Regele a răspuns că nu crede. "Cred că ei [egiptenii], vor coopera'". În mod surprinzător, acest avertisment nu a fost luat în seamă. Contrainformaţiile israeliene au considerat că regele iordanian nu le-a spus nimic din ceea ce ei ştiau deja. 11 avertizări de război au fost primite de Israel în luna septembrie din surse de încredere. Dar şeful Mossadului, Zvi Zamir, a continuat să insiste că războiul nu era o opţiune a arabilor. Nici măcar avertismentele lui Hussein nu au reuşit să-i zdruncine convingerile. Şeful Mosadului avea să recunoască mai târziu că: "Pur şi simplu nu-i credeam capabili [de război]."

În cele din urmă, Zvi Zamir s-a deplasat personal în Europa ca să se întâlnească cu "Sursa" (înaltul oficial egiptean pomenit mai înainte) în noaptea de 5 spre 6 octombrie. "Sursa" l-a informat că atacul conjugat siriano-egiptean este iminent. Acest ultim avertisment, alături de alte câteva mai vechi, a hotărât înaltul comandament israelian să intre în acţiune. Cu câteva ore mai înainte de declanşarea atacului, au fost date ordine pentru mobilizarea parţială a rezerviştilor.^[6] În mod ironic, chemarea la arme a rezerviştilor s-a făcut mai uşor decât de obicei, aproape toţi cei convocaţi aflându-se în sinagogi, sau în sânul familiei.

[modifică] Lipsa unui atac preventiv din partea Israelului

Doctrina militară israeliană era bazată pe ideea că, dacă un atac arab este iminent, Israelul trebuie să lanseze un atac preventiv. Se presupunea că spionajul israelian avea să dea, în cel mai rău caz, un averisment cu cel puţin 48 de ore mai înainte de declanşarea unui atac arab.

Golda Meir, Moshe Dayan şi generalul David Elazar s-au întâlnit la ora 8 în dimineaţa zilei de Yom Kippur, cu 6 ore înainte de începerea războiului. Dayan a declarat la începutul întâlnirii că războiul nu era o certitudine. Elazar şi-a prezentat şi el argumentele lui pentru un atac preventiv împotriva aeroporturilor siriene, care să aibă loc la prânz, asupra lansatoarelor de rachete, care să aibă loc la ora 15 şi asupra forţelor terestre, care să aibă loc la ora 17. Când prezentarea s-a încheiat, primul-ministru a şovăit câteva momente, după care a luiat o decizie clară. Nu va fi lansată o lovitură preventivă. Israelul ar avea nevoie foarte rapid de ajutorul imediat al americanilor şi trebuia să nu poată fi făcut vinovat de începerea războiului. "Dacă noi atacăm primii, nimeni nu ne va ajuta", a afirmat primul-ministru. Naţiunile europene, ameninţate de un embargou petrolier arab şi de un boicot comercial, au încetat să-i mai aprovizioneze cu muniţii pe israelieni. Ca urmare, Israelul depindea în totalitate de Statele Unite pentru a-şi reaproviziona armata.

Cunoscând toate elementele ecuaţiei, azi se poate aprecia că această decizie a fost poate cea mai bună. Câtă vreme Operaţiunea Nickel Grass, (podul aerian american pentru aprovizionarea armatei israeliene început pe 13 octombrie), nu a reuşit să asigure înlocuirea echipamentului militar pierdut în luptă, Israelul a trebuit să folosească până la epuizare toate rezervele pe care le avea în ţară. Dacă ar fi lovit primii, după spusele lui Henry Kissinger, israelienii nu ar fi primit ajutor "nici cât negrul sub unghie".

Operaţiunea Nickel Grass a fost operaţiunea aeriană de aprovizionare a Israelului. În imagine, un avion american C-5 Galaxy descarcă un tanc Patton pe Aeroportul Internaţional Ben Gurion.

[modifică] Operaţiunile militare

[modifică] În Sinai

Egiptenii se temeau să avanseze dincolo de o fâşie îngustă apărată de rachetele antiaeriene SAM. În timpul războilui de şase zile, forţele aeriene israeliene au distrus armatele arabe lipsite de apărare. Egiptul şi Siria îşi fortificaseră poziţiile de pe liniile de încetare a focului cu baterii de rachete SAM, împotriva cărora Israelul nu avea nici o contra-armă. Israelul, care investise sume enorme din bugetul său de apărare pentru edificarea celei mai puternice forţe aeriene zonale, şi-a văzut aviaţia total neputincioasă în faţa bateriilor antiaeriene arabe.

Anticipând un contraatac rapid al blindatelor israeliene, egiptenii îşi dotaseră militarii din primul val al atacului cu un număr fără precedent de arme portabile antitanc – aruncătoare de grenade antitanc (AG-7) – şi cu devastatoarele rachete ghidate prin fir AT-3. Unul din trei soldaţi egipteni avea în dotare o armă antitanc. În plus, parapeţii tranşeelor de pe partea egipteană a canalului au fost înalţate de două ori mai mult decât cele ale israelienilor, dându-le atacatorilor o platformă de pe care puteau trage de la înălţime asupra trupelor sau tancurilor inamice.

Războiul din Sinai din 1973, din 6 până pe 15 octombrie.

Armata egipteană a luat prin surprindere pe toată lumea străpungând apărarea israeliană, (cu efectivele subdimensionate datorită sărbătorii de Yom Kippur). Cele mai multe baricade erau construite în principal din nisip, iar forţele egiptene au folosit tunuri cu apă alimentate din Canalul Suez pentru a le distruge. Soldaţii au traversat canalul în mici bărci sau pe plute gonflabile, într-o operaţiune care a rămas cunoscută ca "Traversarea", reuşind în scurtă vreme să captureze sau să distrugă toate forturile Liniei Bar-Lev, cu excepţia unuia. Printr-o operaţiune meticulos pregătită, forţele egiptene au avansat aproximativ 15 km în deşertul Sinai cu două corpuri de armată combinate. Batalioanele care asigurau apărarea forturilor Liniei Bar-Lev au fost copleşite din punct de vedere numeric. Numai una dintre fortificaţii, aflată la capul de nord al liniei întărite, (cu numele de cod "Budapesta"), a rămas sub controlul israelian de-a lungul întregului conflict.

Forţele egiptene şi-au consolidat poziţiile cucerite. Pe 8 octombrie, comandantul frontului de sud, generalul israelian Shmuel Gonen, care fusese numit în funcţie de numai trei luni mai inainte de retragerea lui Ariel Sharon, a dat ordinul de contraatac al brigăzii lui Gabi Amir împotriva egiptenilor fortificaţi în zona Hizayon, care era acoperită împotriva atacurilor blindatelor de lansatoarele de rachete AT-3 aflate pe malul estic al Canalului Suez. În ciuda reţinerilor lui Amir, atacul a fost pornit cu rezultate dezastruoase pentru israelieni. La căderea serii, un contraatac al egiptenilor a fost oprit de Divizia a 143-a blindată israeliană. Sharon a fost renumit în fruntea diviziei. Luptele s-au calmat, nicio parte nedorind să se aventureze într-un atac de anvergură.

După atacul dezastruos din data de 8 octombrie, ambele părţi au trecut în defensivă şi au aşteptat ca adversarul să atace primul. Elazar l-a demis pe Gonen, care se dovedise incapabil, cu Haim Bar-Lev, reactivat. De teamă ca o asemenea înlocuire să nu distrugă moralul trupelor, şi aşa ajuns la cote alarmant de scăzute, Gonen a fost făcut şef de stat major al noului comandant Bar-Lev.

După câteva zile de aşteptare, Sadat, dorind să uşureze presiunea exercitată asupra aliaţilor săi sirieni, a ordonat generalilor Saad El Shazly şi Ahmad Ismail Ali să atace. Egiptenii au mobilizat şi rezerviştii şi au atacat pe 14 octombrie. Atacul, cea mai amplă acţiune de la atacul egiptean iniţial de Yom Kippur, a fost un eşec total, prima cotitură egipteană majoră a cursului în războiului. În loc să-şi concentreze forţele de manevră, egiptenii au ales să atace frontal pe toată lungimea frontului. Pierderile egiptenilor au fost apreciate la 150 - 250 de tancuri.

Războiul din Sinai din 1973, din 15 până pe 24 octombrie.

În ziua următoare, (15 octombrie), israelienii au lansat "Operaţiunea Neînfricatul", un contraatac care trebuia să străpungă liniile egiptene şi să-i ducă pe israelieni peste Canalul Suez. Atacul a fost o schimbare de proporţii a tacticilor israeliene, care se bazau mai înainte pe sprijinul avioanelor şi blindatelor. Cum blindatele israeliene fuseseră decimate de armele antitanc egiptene, infanteria a folosit tactici de infiltrare către poziţiile bateriilor de rachete SAM, apărate necorespunzător împotriva unui atac al soldaţilor de comando. O divizie condusă de generalul-maior Ariel Sharon a atacat liniile egiptene la nordul Marelui Lac Amar, în vecinătatea oraşului Ismailiya. Israelienii au atact într-un punct slab al egiptenilor, "joncţiunea" dintre Armata a 2-a egipteană din nord şi Armata a 3-a egipteană din sud. Într-una dintre cele mai sângeroase lupte ale războiului, israelienii au deschis o breşă în liniile egiptene şi au ajuns la Canalul Suez. O mică forţă a traversat canalul şi a creat un cap de pod pe celălalt mal. Timp de aproape 24 de ore, trupele israeliene au fost transbordate în bărci gonflabile uşoare, fără să fie urmate de unităţi de blindate. În schimb, infanteriştii israelieni erau înarmaţi cu rachete antitanc americane M72 LAW, cu ajutorul cărora au respins atacul blindatelor egiptene. Odată ce apărarea antitanc şi antiaeriană egipteană au fost neutralizate, infanteria a putut să se bazeze din nou pe sprijinul aviaţiei şi tancurilor.

Mai inainte de începerea războiului, temându-se de un atac israelian peste canlul Suez, nicio naţiune occidentală nu vânduse evreilor elemente pentru construirea podurilor de pontoane. Israelienii au reuşit să repare module de poduri de pontoane vechi, rămase din al doilea război mondial. De asemenea, israelienii au construit un pod mai sofisticat ("pod rulou"), dar problemele logistice legate de înghesuiala de pe drumurile spre punctul de traversare au întârzat sosirea acestuia din urmă pentru câteva zile. După montarea podului din pontoane, în noapte de 16/17 octombrie, divizia lui Avraham "Bren" Adan a traversat canalul şi s-a îndreptat către sud, încercând să taie retragerea Armatei a 3-a egipteană, mai înainte ca aceasta să ajungă în siguranţă în interiorul teritoriului egiptean. De asemenea, au fost trimise forţe de comando care să distrugă bateriile de rachete SAM care se mai aflau amplasate pe malul estic al canalului. Până pe 19 octombrie, israelienii au reuşit să construiască patru poduri separate la nord de Marele Lac Amar, în ciuda bombardamentelor grele egiptene. La sfârşitul războiului, israelienii intraseră adânc în teritoriul egiptean, ajungând la 101 km de capitala ţării, Cairo.

[modifică] Pe Înălţimile Golan

Pe Înălţimile Golan, sirienii au atacat cele două brigăzi şi 11 baterii de artilerie cu 5 divizii şi 188 baterii. La izbucnirea luptelor, 188 de tancuri evreieşti au trebuit să facă faţă asaltului a 2.000 de tancuri siriene. Toate tancurile israeliene aflate pe Înălţimile Golan au fost implicate fără mijlocire în luptă în faza initială a atacului. Comandouri siriene transportate pe calea aerului cu ajutorul elicopterelor au reuşit să cucerească cel mai important punct fortificat israelien din zonă (Jabal al Shaikh - Muntele Hermon), unde erau amplasate numeroase echipamente de supraveghere.

Campania pe de Înălţimile Golan

Luptelor de pe Înălţimile Golan li s-a acordat o importanţă de prim rang de către Înaltul Comandament Israelian. Luptele din Sinai erau suficient de depărtate de teritoriul naţional pentru a nu reprezenta o ameninţare imediată pentru Israel. Dacă Înălţimile Golan ar fi fost cucerite însă, sirienii ar fi putut avansa chiar pe teritoriul israelian. În zona de conflict din nord au fost trimişi rezervişti mobilizaţi în grabă. Ei au fost îmbarcaţi pe tancuri făra să se mai aştepte reconstituirea echipajelor aşa cum fuseseră antrenate în timp de pace, cu mitralierele nemontate şi trecând peste operaţiunea de reglare a tirului tunurilor blindatelor.

La fel ca şi egiptenii în Sinai, sirienii au avut grijă să stea tot timpul în raza de acoperire a bateriilor de rachete SAM. La fel ca şi în Sinai, au utilizat din plin armamentul antitanc de producţie sovietică, care, totuşi, datorită terenului accidentat, s-a dovedit mai puţin eficient decât în deşert.

Sirienii considerau că israelienii au nevoie cel puţin de 24 de ore pentru deplasarea rezervelor pe linia frontului. În realitate, rezervele israelienilor s-au angajat în luptă la numai 15 ore după începerea ostilităţilor.

La sfârşitul primei zile de lupte, sirienii, care la început îi depăşeau pe israelieni în proporţie de 9:1, au avut numai câteva succese modeste. Spre sfârşitul zilei, o brigadă siriană de tancuri care a traversat prin pasul Rafid, s-a îndreptat către nord-vest pe un drum puţin folosit, cunoscut ca Drumul Conductei Trans Arabe, care străbătea Înălţimile Golan în diagonală. Acest drum s-a dovedit a fi cea mai importantă locaţie strategică a întregii bătălii. Drumul ducea direct de la punctul străpungerii siriene către Nafah, care era nu numai locul în care se afla cartierul general al diviziilor israeliene, ci şi cea mai importantă intersecţie de drumuri de pe Înălţimi.^[7] În timpul nopţii, locotenentul Zvika Greengold, care ajunsese pe front doar cu echipajul şi cu tancul pe care îl comanda, fără a fi sprijinit de alte care de luptă, a reuşit să ţină piept atacului arab până la sosirea ajutoarelor. În următoarele 20 de ore, Forţa Zvika, aşa cum ajunsese să fie cunoscut echipajul în transmisiunile radio, a lupta neîntrerupt cu tancurile siriene singur, sau în cadrul unor subunităţi, schimbând 6 tancuri după ce acestea fuseseră scoase din luptă de focul inamicilor. Locotenentul a fost rănit şi a suferit arsuri, dar a rămas în luptă, intervenind în luptă în momentele critice din direcţii neaşteptate pentru a schimba cursul luptelor de hărţuială.^[7] Pentru faptele sale de arme, Zvika a devenit erou naţional în Israel.

De-a lungul a patru zile de luptă, Brigada blindată a 7-a israeliană a reuşit să-şi păstreze poziţiile pe flancul nordic al cartierului general din Nafah. Pentru anumite motive, care şi azi sunt necunoscute, sirienii, deşi s-au aflat pe punctul de a cuceri localitatea, s-au oprit la porţile oraşului, permiţând israelienilor să-şi pună la punct apărarea. O explicaţie plauzibilă ar fi aceea că sirienii calculaseră o distanţă de înaintare, iar comandanţii din teren nu au vrut să iasă din planul prestabilit. În sudul frontului, însă, Brigada blindata Barak, lipsită de orice apărare naturală, a avut pierderi grele. Comandantul brigăzii, locţiitorul lui şi şeful de stat major au fost ucişi în a doua zi de lupte, fiecare în tancul lui, în vreme ce sirienii încercau cu disperare să străpungă liniile inamice către Marea Galileii şi către Nafah. În acest punct al luptelor, brigada israeliană a încetat să funcţioneze ca o unitate militară organizată, fiecare tanc şi echipaj rămase în luptă continuând bătălia pe cont propriu.

Situaţia de pe Înălţimile Golan s-a schimbat odată cu sosirea rezervelor israeliene, care au reuşit să oprească atacul sirian şi, începând cu 8 octombrie, să respingă forţele siriene către poziţiiile de plecare. Suprafaţa Înălţimilor Golan era prea mică pentru a permite manevre de amploarea celor din Deşertul Sinai, dar s-au dovedit de o importanţă strategică majoră pentru apăraea israeliană şi pentru împiedicarea avansării siriene. Până miercuri, 10 octombrie, ultima unitate siriană din sectorul central fusese respinsă dincolo de "linia roşie", care fusese linia de demarcaţie din perioada de dinaintea izbucnirii războiului.

În acest moment trebuia luată decizia opririi luptelor pe linia de încetare a focului din 1967, sau de continuare a războiului în teritoriul sirian. Înaltul Comandament Israelian a petrecut toată ziua de 10 octombrie dezbătând această problemă, până noaptea târziu. Dacă unii erau favorabili dezangajării militare, care ar fi permis trimiterea rezervelor în Sinai, unde cu două zile mai devreme israelienii fuseseră înfrânţi în mod clar la Hizayon, o altă parte a ofiţerilor era in favoarea continuării atacului către Damasc, ceea ce, în concepţia lor, ar fi trebuit să scoată Siria din război şi, pe de altă parte, ar fi salvat imaginea Israelului de putere militară supremă în Orientul Mijlociu, plus că ar fi asigurat condiţii mult mai favorabile pentru tratativele de pace care aveau să urmeze. Cei care se opuneau acestei decizii considerau că Siria îşi organizase o apărare foarte eficientă în profunzime, cu şanţuri antitanc, câmpuri minate şi puncte fortificate. După părerea lor, era mai bine să se continue lupta pe poziţiile defensive de pe Înălţimi, decât să implice armata israeliană în lupta din câmp deschis, unde numărul mare de militari şi cantitatea sporită de echipament de luptă putea lesne să încline balanţa în favoarea arabilor. Primul ministru a văzut însă care era punctul critic al întregii discuţii: era nevoie de patru zile pentru a transfera o divizie din nord în sud. Dacă războiul s-ar fi terminat în decursul acestor patru zile, Israelul ar fi pierdut teritoriu în Sinai şi nu ar fi câştigat nimic în nord, ceea ce ar fi fost o infrângere gravă din punctul de vedere al evreilor. Acest război era o problemă politică şi Meir a hotărât să traverseze linia roşie. Atacul avea să fie lansat a doua zi, joi, 11 octombrie.

De pe 11 până pe 14 octombrie, forţele israeliene au avansat în Siria, cucerind un teritoriu de 65 km² în regiunea Bashan. De aici, artileria grea israeliană era capabilă să bombardeze periferiile Damascului, aflat la 40 km distanţă.

Cum poziţiile arabilor pe câmpurile de luptă se deteriorau, presiunea exercitată asupra regelui Hussein pentru implicarea în luptă a armatei iordaniene a crescut fără întrerupere. El a găsit o cale de compromis pentru a ajuta lupta arabilor, fără provoca atacurile aviaţiei israeliene. Astfel, Iordania a trimis o forţa expediţionară în Siria. El a informat Israelul despre intenţiile sale prin intermediari americani, în speranţa că Israelul va accepta că asta nu este un casus belli care să justifice un atac împotriva Iordaniei. Dayan a refuzat să ofere orice fel de asigurări, dar Israelul nu avea intenţia să deschidă încă un nou front de luptă.

Irakul a trimis la rândul lui o forţă expediţionară pe Înălţimile Golan, formată din aproximativ 30.000 de oameni, 500 de tancuri şi 700 de transportoare blindate. Sosirea diviziilor irakiene a fost o surpriză pentru Marele Stat Major Israelian, care se aştepta la o avertizare de cel puţin 24 de ore din partea serviciilor de spionaj. Intrarea irakienilor în luptă a fost o surpiză operaţională, ei atacând în flancul sudic mai expus al armatelor blindate israeliene, oprindu-le acestora avansarea şi silindu-le să se retragă pentru a preîntâmpina încercuirea.

Contraatacul combinat siriano-irakiano-iordanian a împiedicat obţinerea altor victorii de către israeleieni şi cucerirea unor noi teritorii. Dar, pe de altă parte, forţele arabe reunite nu au reuşit să-i scoată pe evrei din regiunea pe care o cuceriseră deja.

Pe 22 octombrie, infanteria şi comandourile israeliene au reuşit, suferind pierderi foarte grele, să recucerească avanpostul de pe Muntele Hermon, apărat de lunetiştii sirieni bine fortificaţi.

[modifică] Lupta pe mare

Schema bătăliei de la Latakia

Bătălia de la Latakia a fost bătălie care a vut loc pe 7 octombrie, fiind încheiată cu o victorie importantă a israelienilor împotriva sirienilor, datorată în principal navelor purtătoare de rachete dotate cu echipament de bruiaj electronic. Această bătălie a fost prima lupta din lume dintre navele echipate cu rachete sol-sol. De asemenea, această bătălie a schimbat statutul de "cenuşareasă" a marinei în cadrul forţelor militare israeliene. După acestă bătălie şi încă câteva mici confruntări, navele militare siriene şi egiptene au rămas ancorate în porturile lor, ceea ce a permis aprovizionarea continua a israelienilor pe mare de către americani. Contrar părerii comune, aproximativ 96% din totalul materialelor aprovizionate din străinătate a fost adus pe mare, nu pe calea aerului.

Marina israeliană a avut mai puţin succes în spargerea blocadei maritime egiptene din Marea Roşie, ceea ce a dus la restrângerea realimentării cu petrol prin portul Eilat. Israel nu avea suficiente nave purtătoare de rachete în Marea Roşie pentru a reuşi spargerea blocadei.

De câteva ori în timpul războiului, marina israeliană a efectuat raiduri împotriva porturilor egiptene. Scopul acestor atacuri a fost acela de distrugere a vaselor egiptene folosite pentru transportarea comandourilor proprii în spatele liniilor israeliene. Efectul acestor raiduri a fost neglijabil.

[modifică] Participarea altor state

În afară de Egipt, Siria, Iordania şi Irak, alte câteva naţiuni arabe au fost implicate în război, asigurând arme sau bani combatanţilor. Suma acestor ajutoare este necunoscută.

Arabia Saudită şi Kuweitul au oferit anumite ajutoare financiare şi au trimis o forţă simbolică să participe la lupte. Marocul a trimis trei brigăzi pe front. Palestinienii au participat de asemenea cu trupe la lupte. Pakistanul a trimis pe front 16 piloţi militari.

Din 1971 până în 1973, Muammar al-Qaddafi, liderul Libiei, a trimis avioane de vânătoare Mirage şi a oferit aproximativ 1 miliard $ pentru finanţarea războiului. Algeria a trimis escadrile de avioane de vânătoare şi bombardament, brigăzi blindate şi zeci de tancuri. Tunisia a trimis peste 1.000 de soldaţi care au lucrat pentru armata egipteană în Delta Nilului, iar Sudanul a trimis 3.500 de soldaţi.

Radio naţional a afirmat că Idi Amin a trimis soldaţi ugandezi să lupte împotriva Israelului. Cuba a trimis de asemenea aproximativ 1.500 de soldaţi, tancuri şi elicoptere care au fost angajate în lupte împotriva armatei israeliene.^[8]

[modifică] Armamentul

Armatele arabe erau echipate cu armament fabricat în principal în Uniunea Sovietică, în vreme ce armamentul israelian era de producţie occidentală. Tancurile arabe T-62 erau echipate cu dispozitive de vedere pe timpul nopţii, în timp ce tancurile israeliene nu erau dotate cu aşa ceva.

[modifică] Încetarea focului şi urmările imediate

[modifică] Armata a 3-a egipteană aflată în încercuire

Atunci când a început să fie aplicată încetarea focului, Israelul pierduse controlul asupra unor teritorii pe partea de vest a Canalului Suez (cu roşu), dar cucerise teritorii la est de Canal şi pe Înălţimile Golan (cu verde).

Consiliul de Securitate al ONU a votat pe 22 octombrie Rezoluţia nr. 338, care chema la încetarea ostilităţilor. Rezoluţia a fost îndelung negociată de URSS şi SUA. Rezoluţia cerea încetarea focului între Israel şi Egipt, dar nu şi (cel puţin din punct de vedere tehnic) între Israel şi Siria. Încetarea focului a început să fie aplicată 12 ore mai târziu, la ora 18:52. Deoarece a avut efect după căderea nopţii, a fost imposibilă stabilirea liniilor frontului prin fotografiere din satelit, unde ar fi trebuit să se oprească luptele.

Când a intrat în acţiune acordul de încetare a focului, forţele israeliene erau la numai câteva sute de metri de obiectivul pe care şi-l stabiliseră: cucerirea drumului care leagă Cairo şi Suezul. Pe timpul nopţii, există rapoarte israeliene prin care se afirmă că egiptenii ar fi încălcat înţelegerea de încetarea focului şi ar fi distrus nouă tancuri evreieşti. Ca răspuns, David Elazar ar fi cerut permisiunea de reluare a atacului spre sud, iar Moshe Dayan şi-ar fi dat acordul. Israelienii au continuat atacul spre sud, au cucerit drumul de legătură mai sus-amintit şi au prins în capcană Armata a 3-a egipteană aflată la est de Canalul Suez.

În dimineaţa zilei următoare, 23 octombrie, a început o activitate diplomatică plină de nervozitate. Avioanele sovietice de recunoaştere au confirmat că israelienii avansau către sud, iar URSS i-au acuzat pe aceştia de trădare. Într-o convorbire telefonică cu Golda Meir, Henry Kissinger ar fi spus: "Cum ar putea cineva spune vreodată unde este sau a fost linia frontului în deşert?" Meir ar fi răspuns: "Se va şti, fără doar şi poate." Kissinger a aflat despre armata egipteană încercuită la scurtă vreme după aceea.

Kissinger şi-a dat seama că situaţia din acel moment oferea Statelor Unite o şansă colosală: Egiptul depindea în totalitate de SUA ca să împiedice Israelul să distrugă armata sa încercuită, care nu avea acces la hrană şi apă potabilă. Poziţia ar fi permis mai târziu SUA să medieze în conflict şi să forţeze Egiptul să sa se depărteze de Uniunea Sovietică.

Ca urmare, Statele Unite a exercitat o presiune copleşitoare asupra Israelului să se abţină de la distrugerea armatei egiptene, ameninţând chiar că va sprijini o rezoluţie ONU care să forţeze Israelul să se retragă pe poziţiile de dinainte de 22 octombrie, dacă israelienii nu ar fi acceptat ca materialele nemilitare să fie livrate egiptenilor încercuiţi. Într-o convorbire telefonică cu ambasadorul israelian Simcha Dinitz, Kissinger i-a spus că distrugerea armatei egiptene "este o opţiune care nu există".

[modifică] Acţiunile sovietice şi americane

În acelaşi timp, Brejnev a trimis o scrisoare lui Nixon în noaptea de 23/24 octombrie, prin care liderul sovietic propunea ca un număr de contingente sovietice şi americane să să fie dispuse astfel încât să asigure ca ambele părţi respectă înţelegerile de încetarea focului. El a mai ameninţat deasemenea: "O spun pe de-a dreptul, dacă voi găsiţi că nu puteţi acţiona împreună cu noi în această privinţă, noi va trebui să luăm în consideraţie posibilitatea să facem în mod unilateral paşii cuveniţi. Nu putem permite ca Israelul să acţioneze în mod arbitrar." Altfel spus, sovieticii ameninţau că intervin în război de partea egiptenilor.

Mesajul a sosit după ce Nixon se culcase. Kissinger a convocat o şedinţă cu cei mai importanţi oameni de stat, printre care Secretarul cu Apărarea James Schlesinger, Directorul CIA William Colby şi Şeful Personalului Casei Albe Alexander Haig. Scandalul Watergate ajunsese la punctul culminant, iar Nixon era aşa de agitat şi tulburat, încât au decis să rezolve problema fără să-l mai trezească.

În timpul întâlnirii s-a luat o hotărâre de comun acord, care a fost trimisă (în numele lui Nixon) lui Brejnev. În acelaşi timp, gradul de alarmă nucleară (DEFCON) a fost schimbată de la 4 la 3, cel mai ridicat nivel din timp de pace. Mai apoi a fost aprobat un mesaj către Sadat (din nou în numele lui Nixon), prin care i se cerea să respingă oferta de ajutor din partea sovieticilor, ameninţând că dacă aceştia din urmă acţionau în favoarea egiptenilor, americanii ar fi ajuat în mod nemijlocit Israelul.

Sovieticii au detectat imediat creşterea gradului de alarmă nucleară americană şi au fost de-a dreptul uimiţi şi tulburaţi de răspuns. "Cine şi-ar fi putut imagina că americanii pot fi speriaţi aşa de uşor?" ar fi spus Nicolai Podgornîi. "Nu este înţelept să intrăm în război cu SUA din cauza Egiptului sau Siriei." ar mai fi adăugat şi primul ministru Alexei Kosîghin, în timp ce şeful KGB-ului Iuri Andropov ar fi adăugat: "Nu vom dezlănţui al treilea război mondial!" În cele din urmă, sovieticii s-au împăcat cu ideea înfrângerii suferite de arabi. Scrisoarea americanilor a sosit la Moscova în timpul întâlnirii. Brejnev a decis că americanii erau prea nervoşi şi că cea mai bună acţiune ar fi fost să aştepte răspunsul egiptenilor. În dimineaţâ următoare, egiptenii au fost de acord cu propunerile americane, criza fiind încheiată.

[modifică] Încetarea ostilităţilor pe frontul de nord

Pe frontul de nord, Siria se pregătea pentru un contraatac masiv programat pentru 23 octombrie. În plus faţă de cele 5 divizii siriene, Irakul a amai adăugat încă două atacului, alăturându-se şi contingente mai mici din alte ţări arabe, inclusiv din Iordania. Sovieticii înlocuiseră între timp tancurile pierdute de sirieni la începutul războiului.

Totuşi, cu o zi mai înainte de declanşarea ofensivei, ONU a impus o încetarea a focului (după acceptarea acesteia de catre Israel şi Egipt). Acceptarea de către Egipt a încetării focului în ziua de luni 22 octombrie, a creat pentru Assad o situţie extrem de dificilă. Încetarea focului nu-l afecta şi pe el, dar implicaţiile ei nu puteau fi ignorate de Siria. O parte a Statului Major sirian era în favoarea declanşării atacului, afirmând că dacă s-ar fi procedat astfel, şi Egiptul s-ar fi simţit obligat să continue lupta. Totuşi, alţii au afimat că o continuare a războiului ar fi legitimizat eforturile israelienilor să distrugă Armata a 3-a egipteană. În acest caz, Egiptul nu ar fi venit în ajutorul Siriei când Israelul ar ataca cu toată forţa în nord, distrugând infrastructura siriană si, probabil, atacând Damascul.

În cele din urmă, Assad a luat hotărârea de a anula ofensiva, iar, pe 23 soctombrie, Siria a anunţat că acceptă încetarea focului. Guvernul irakian şi-a rechemat trupele în ţară.

[modifică] Negocierile de după încetarea focului

Pe 24 octombrie, Consiliul de Securitate al ONU a votat Rezoluţia nr. 339 prin care se cerea tuturor părţilor acceptarea şi respectarea încetării focului în condiţiile prevederilor Rezoluţiei nr. 338. Încetarea focului nu a însemnat şi oprirea ciocnirilor de-a lungul liniei frontului şi nu a risipit tensiunea militară. Având armata a 3-a izolată, lipsită de orice posibilitate de aprovizionare, egiptenii aveau o mare masă de oameni ostatică în mâinile israelienilor.

Israelul a primit ameninţarea lui Kissinger (de sprijinire a soluţiei ONU de retragere), dar mai înainte de a da vreun răspuns, consilierul egiptean pentru securitatea naţională a trimis lui Kissinger un mesaj surprinzător: Egiptul era gata să înceapă discuţii directe cu israelienii, în condiţiile în care aceştia din urmă erau de acord cu aprovizionarea Armatei a 3-a cu materiale nemilitare (hrană şi apă potabilă) şi de asemenea erau de acord cu o încetare completă a focului.

Discuţiile au avut loc pe 28 octombrie, fiind purtate de generalul maior israelian Aharon Yariv şi de generalul major egiptean Muhammad al-Ghani al-Gamasy. În cele din urmă, Kissinger a dus propunerile lui Sadat, care a fost de acord cu aproape toate punctele fără multă discuţie. Punctele de control ale ONU urmau să fie instalate în locul celor israeliene, aprovizionarea armatei a 3-a cu hrană, apă şi medicamente era permisă în continuare, urma să înceapă schimbul de prizonieri de război. A urmat o întâlnire la Geneva şi, în cele din urmă, a fost semnată o înţelegere de armistiţiu. Pe 18 ianuarie, Israelul a semnat o înţelegere de retragere pe malul estic al canalului, iar ultimii militari israelieni s-au retras în partea de est a canalului pe 5 martie 1974.

Pe frontul sirian, naveta diplomatică a lui Kissinger a dus la semnarea unei înţelegeri de dezangajare militară pe 3 mai 1974, în condiţiile schimbului de prizonieri de război, retragerii israelienilor dincolo de linia roşie şi a stabilirii unei zone tampon a Naţiunilor Unite. Această înţelegere a pus capăt hăţuielilor şi duelurilor de artilerie care erau frecvente pe linia de încetare a focului. A fost stabilită instalarea în regiuna Golanului a UN Disengagement and Observer Force – Forţa de dezangajare şi observare a Naţiunilor Unite.

[modifică] Efectele pe termen lung ale războiului

Discuţiile de pace de la sfârşitul războiului a fost primul eveniment în care oficialii israelieni şi arabi s-au întâlnit în cadrul unor întâlniri publice de la încheierea războiului din 1948.

Pentru naţiunile arabe, în mod particular pentru Egipt, trauma psihologică suferită în urma înfrângerii din războiul de şase zile a fost vindecată. În multe privinţe, le-a permis să negocieze cu israelienii de pe alte poziţii, mult mai favorabile. Totuşi, datorită succeselor limitate din Sinai, în ciuda unor reuşite deosebite din primele primele zile ale atacului, cât şi datorită faptului ca Israelul a reuşit să ocupe un teritoriu mai mare decât avusese mai înainte pe Înălţimile Golan şi reuşise să cucerească o zonă pe continentul african, se pare ca liderii arabi au ajuns la concluzia că inamicul comun nu poate fi învins pe cale militară, de acceea opţiunea negocierilor a părut tot mai demnă de luat în seamă.

Războiul a avut un efect neaşteptat în Israel. După victoria din războiul de şase zile, armata israeliană devenise mulţumită de sine. Şocul înfrângerilor din primele zile ale războiului a fost o lovitură psihologică extraordinar de puternică pentru majoritatea israelienilor, care trăiau cu impresia că statul lor deţine supremaţia militară în regiune. Până la urmă şi-au dat seama că, în timp, au ajuns la o situaţie uimitoare şi practic fără precedent: aceea că, în condiţiile unui atac-supriza pe două fronturi, cu grosul armatei nemobilizate, confruntată cu o situaţie a câmpurilor de luptă extrem de dinamică, lipsită de iniţiativă tactică şi strategică, ţara s-a aflat în pragul colapsului. Deşi, în câteva zile ţara şi-a recăpătat echilibrul, iar în mai puţin de două săptămâni armata israeliană ajunsese să ameninţe capitalele celor doi inamici principali, pierderile în oameni şi materiale de război fuseseră imense.

Ca răspuns al sprijinului american pentru israelieni, naţiunile OAPEC – membrii arabi ai OPEC – în frunte cu Arabia Saudită, au decis pe 17 octombrie să reducă producţia de petrol cu 5% pe lună şi au lansat ameninţarea unui embargou. Preşedintele Nixon a cerut Congresului SUA pe 18 octombrie să aprobe fonduri de 2.2 miliarde $ pentru aprovizionarea cu arme a Israelului. Pe 20 octombrie, în plin război, Arabia Saudită, iar mai apoi şi alte naţiuni arabe, a impuns un embargou împotriva SUA şi a altor ţări, ceea ce a dus la provocarea criza petrolului din 1973. Deşi se crede că această reacţie a fost urmare a războiului, s-a aflat până în cele din urmă că embargoul a fost o măsură coordonată, hotărâtă încă din august, după o vizită secretă a lui Anwar Sadat în Arabia Saudită. ^[9]

Suucesul iniţial a dus la creştere popularităţii lui Sadat, asigurându-i un control mult mai puternic asupra societăţii egiptene şi condiţiile pentru lansarea reformelor pe care le considera necesare. Popularitatea lui avea să scadă cu timpul, iar în revoltele antiguvernamentale din Cairo din 1977 s-a strigat: "Erou al traversării, unde este micul nostru dejun? " ("يا بطل العبور، فين الفطور؟", "Yā batl al-`abūr, fēn al-futūr?").

[modifică] Răsturnarea de situaţie din Israel

După patru luni de la sfârşitul războiului, au început proteste antiguvernamentale. Ele erau conduse de Moti Ashkenazi, comandantul fortificaţiei "Budapesta", cel mai nordic fort al liniei Bar-Lev, singurul care nu fusese capturat de egipteni în timpul războiului. Nemulţumirile faţă de guvernul israelian, faţă de ministrul Dayan în particular, era la cote extrem de ridicate. Shimon Agranat, preşedintele Curţii Supreme, a fost însărcinat să conducă o investigaţie asupra evenimentelor care au dus la declanşarea războiului şi la înfrângerile din prima parte a conflictului.

Comisia formată în acest scop a publicat raportul preliminar pe 2 aprilie 1974. Şase oameni au fost găsiţi vinovaţi de eşecurile israeliene:

• David Elazar, şeful Marelui Stat Major, a cărui demitere a fost recomandată, a fost găsit "personal responsabil pentru evaluarea greşită a situaţiei şi pentru slaba pregătire a armatei."
• Eli Zeira, şeful contraspionajului, şi adjunctul său, Aryeh Shalev, au fost propuşi pentru demitere.
• Locotenent-colonelul Bandman, şeful biroului pentru Egipt al Directoratului de Informaţii Militare şi locotent-colonelul Gedelia, şeful spionajului pentru frontul sudic, au fost propuşi pentru transferarea din cadrul serviciilor de contraspionaj.
• Shmuel Gonen, comandantul frontului sudic, a fost recomandat de raportul iniţial pentru trecerea în rezervă. El a fost forţat să demisioneze după publicarea raportului final al comisiei de investigaţie, care l-a găsit vinovat de neîndeplinirea datoriilor militare.^[10]

În loc să potolească opinia publică, raportul a reuşit mai degrabă s-o inflamezre. Deşi raportul i-a dezonerat pe Meir şi Dayan de toate responsbilităţile, vocile publice care cereau demisiile celor doi au devenit din ce în ce mai puternice.

Până în cele din urmă, pe 11 aprilie 1974, Golda Meir a demisionat. A urmat la scurtă vreme şi demisia cabinetului său. Dayan se oferise să demisioneze de două ori până în acel moment, de fiecare dată demisia sa fiind respinsă de primul-ministru. Yitzhak Rabin, care cea mai mare parte a războiului fusese consilier neoficial al lui Elazar, a devenit noul şef al guvernului format în iunie.

În 1999, pentru evitarea unor situaţii precum cele apărute în timpul războiului din 1973, conducerea politică israeliană a luat decizia formării unui Consiliu de Securitate pentru coordonarea acţiunii organelor de securitate şi informaţii şi între acestea şi ramura politică.

[modifică] Acordurile de la Camp David

Pentru detalii, vedeţi articolul  Acordurile de la Camp David (1978)vedeţi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vedeţi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vedeţi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Guvernul lui Rabin a fost zguduit de o serie de scandaluri şi a fost forţat să demisioneze în 1977. Partidul de dreapta Likud, sub conducerea lui Menachem Begin, a câştigat alegerile care au fost convocate. A fost pentru prima oară când, de la fondarea Israelului, o coaliţie condusă de alt partid decât Partidul Muncii era la guvernare.

Sadat, care declanşase războiul din 1973 pentru recucerirea Sinaiului, era din ce în ce mai nemulţumit de procesul de pace prea lent. În noiembrie 1977, el a a avut o iniţiativă fără precedent, vizitând Israelul, fiind primul şef de stat arab care a efectuat o vizită de o asemenea factură, recunoscând astfel implicit Israelul.

Această vizită a dat un nou imbold procesului de pace. Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Jimmy Carter, i-a invitat pe cei doi lideri, Sadat şi Begin, să participe la un summit la Camp David, pentru negocierea unui tratat de pace. Negocierile au avut loc între 5 şi 17 septembrie 1978. Negocierile s-au încheiat cu semnarea acodului de pace israeliano-egiptean din 1979. Israelul îşi retrăgea trupele şi coloniştii din Sinai în schimbul unor relaţii normale cu Egiptul şi a unei păci durabile.

Comunitatea arabă a fost scandalizată de semnarea acestui tratat de pace. Egiptul a fost exclus din Liga Arabă.

Anwar Sadat a fost asasinat doi ani mai târziu, pe 6 octombrie 1981, în timp ce urmărea o paradă militară marcând a opta aniversare a războiului de Yom Kippur, atentatorii fiind militari nemulţumiţi de pacea cu Israelul.

[modifică] Comemorări

6 octombrie este sărbătoare naţională în Egipt – Ziua Forţelor Armate.

În cinstea războiului, numeroase locuri din Egipt au primit numele de 6 Octombrie sau 10 Ramadan, (echivalentul lui 6 octombrie în calendarul islamic).

[modifică] Note

[modifică] Bibliografie

• In Search of Identity: An Autobiography de Anwar Sadat.
• Man of Defiance: A Political Biography of Anwar Sadat de Raphael Israeli.
• Syria and Israel: From War to Peacemaking de Moshe Maòz.
• The Yom Kippur War: The Epic Encounter That Transformed the Middle East de Abraham Rabinovich. ISBN 0805241760
• The Iran-Iraq War, 1980–1988 de Efraim Karsh. ISBN 1841763713
• Israel Ministry of Foreign Affairs — Iniţiativa Jarring şi reacţii la aceasta
• Jewish Education Dept., JAFI, Spionajul israelian şi războiul de Yom Kippur din 1973
• Jerusalem Post — Războiul de Yom Kippur
• Jewish Agency for Israel's Cronologie a istoriei israeliene
• Why Economic Sanctions Do Not Work de Robert A. Pape
• The Road to Ramadan de Mohamed Heikal.
• Inside the Kremlin During the Yom Kippur War de Victor Israelyan, 1995 ISBN 0-271-01489-X, ISBN 0-271-01737-6
• Puneţi capăt agresiunii israeliene!, articol din ziarul Pravda din 12 octombrie 1973, (tradus la CNN)

[modifică] Legături externe

• Hărţi ale războiului: Egipt
• Hărţi ale războiului: Siria
• Suplimentul din octombrie al ziarului Al Ahram
• Războiul din octombrie şi politica SUA — de la National Security Archive.
• Lecţiile războiului din octombrie, Ahmad Faruqui
• Un strigăt din bunkere — Relatările autentice ale soldatului Avi Yaffe din poziţiile israeliene atacate la începutul războiului.
• Motivele războiului.
• Războiul din 1973 din perspectiva egipteană
• Războiul arabo-israelian din 1973: politicile, strategiile şi campaniile arabe.