Realism socialist
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Realismul socialist reprezintă doctrina oficială proclamată în 1932 de Comitetul central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, privind stilul şi conţinutul creaţiilor din domeniul literaturii, artelor plastice şi muzicii, directive care mai târziu - după cel de-al doilea război mondial - au devenit obligatorii în întregul lagăr al ţărilor socialiste satelite Uniunii Sovietice. În anul 1934, la congresul Uniunii scriitorilor din Uniunea Sovietică, Andrei Jdanov, membru al Biroului politic al PC al US, ţine o cuvântare prin care defineşte trăsăturile esenţiale ale realismului socialist, de aici înainte singura formă de literatură admisă în Uniunea Sovietică. Aşa cum reiese din statutul Uniunii scriitorilor adoptat la acest congres, artistul trebuie să realizeze o "reprezentare istorică adevărată a realităţii concrete în dezvoltarea ei revoluţionară...în conformitate cu sarcina transformărilor ideologice în mintea oamenilor şi educării oamenilor muncii în spiritul socialismului." Astfel, operele artistice trebuie destinate maselor. Caracteristic pentru arta şi literatura realist socialistă este aşa numitul "erou pozitiv", care - prin comportamentul său - serveşte ca model pentru creiarea unui "om de tip nou", cetăţean al unei societăţi comuniste ideale.
Prin aceasta, realismul socialist este departe de a fi într-adevăr "realist", ci prezintă realitatea dintr-o perspectivă ideologică, transformând-o în mod arbitrar într-o utopie. Humorul, ironia, satira, experimentările stilistice, stigmatizate ca "decandentism burghez" şi "formalism", devin - cel puţin în mod oficial - imposibile.
Transformarea culturală a fost însoţită de o cenzură riguroasă, de persecutarea şi epurarea literaţilor şi artiştilor nealiniaţi sistemului, consideraţi "sabotori" sau "duşmani ai poporului", după principiul "cine nu este cu noi, este împotriva noastră" (Vladimir Maiakovski). În baza arhivelor descoperite în ultimii ani la Lubianka, în anii '30 au fost arestaţi în Uniunea Sovietică ca. 2000 de scriitori şi oameni de artă, din care 1500 au fost executaţi sau au murit în lagărele de concentrare. În contrast cu aceştia, cei aserviţi regimului se bucurau de privilegii sub forma de locuinţe, accesul la case de odihnă, îndemnizaţii băneşti, decoraţii cu diverse ordine etc.
Cuprins |
[modifică] Realismul socialist în literatură
Motivele tipice ale literaturii din această epocă au fost realizările "eroilor construcţiei socialiste" şi imaginea pozitivă a comisarilor de partid. Muncitori din uzine, pioneri ai aviaţiei, marinari şi - mai târziu - ţărani colhoznici erau prezentaţi ca reprezentanţi ai tipului nou de "om sovietic". În romane se pot distinge trei direcţii:
- Romanele cu realizările din producţie se situau pe primul plan: industrializarea ţării, exploatarea rezervelor naturale de minereuri, colectivizarea agriculturii şi deschiaburirea, lupta de clasă la diferite nivele cu demascarea şi lichidarea "sabotorilor" etc. Cei mai cunoscuţi autori din această categorie au fost Leonid Leonov, Mihail Şolohov şi Fiodor Panfiorov.
- Romane "educative", conform maximei staliniste, "scriitorii sunt inginerii sufletului", în care se prezentau dezvoltarea oamenilor în direcţia unor "personalităţi socialiste", acţiuni patriotice şi păstrarea riguroasă a liniei partidului comunist. Exemple ale acestui gen sunt "Aşa s-a călit oţelul" de Nicolai Ostrovski şi "Drumul în viaţă" de Anton Makarenko.
- Romane istorice cu teme din trecutul "glorios" al poporului rus, care făceau legătura cu prezentul sovietic, ca în romanele lui Aleksei Tolstoi sau Aleksei Novicov.
[modifică] În artele plastice
Atât în pictură, cât şi în sculptură temele predominante erau muncitorii din fabrici şi ţăranii colhoznici, figurile conducătorilor Lenin şi Stalin, scene cu caracter revoluţionar sau din viaţa zilnică. Artiştilor li s-a dat ca exemplu de artă realistă operele lui Ilia Efimovici Repin.
Reprezentanţi tipici ai acestui stil au fost pictorii Serghei Gherasimov ("Sărbătoare în colhoz", 1937), Aleksander Gherasimov ("Stalin şi Voroşilov în Kremlin", 1938), Boris Vladimirski ("Trandafiri pentru Stalin", 1949), Mihail Nesterov şi sculptoriţa Vera Muhina ("Muncitorul şi colhoznica", 1937).
[modifică] În arhitectură
În arhitectură, realismul socialist - în acest caz numit şi "clasicism socialist" - a înlocuit stilul constructivist. Sistemul stalinist totalitar - aşa cum s-a întâmplat şi în Germania sub naţional-socialism - a impus stilul clasicist pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice, având ca rezultat construcţii monumentale, impunătoare. Exemplul a fost urmat şi în ţările socialiste satelite, rezultatul fiind construcţii similare după acelaşi tipic.
 Universitatea Lomonosov din Moscova |
 Hotelul "Leningrad" din Moscova |
 Palatul Culturii din Varşovia |
 "Casa Scînteii", Bucureşti |
[modifică] În muzică
Instituirea realismului socialist ca doctrină oficială şi obligatorie in domeniul artei a pus capăt diversificării din stilul şi programul muzicii anilor '20, de la compoziţiile propagandistice ale membrilor "Federaţiei ruse pentru o muzică proletară" (RAPM), până la tendinţele moderniste, chiar avangardiste din compoziţiile unor Nikolai Miaskovski sau Aleksander Mossolov. În anul 1936 a avut loc un eveniment cu urmări hotărîtoare pentru muzica sovietică: după ce Stalin a asistat la reprezentarea operei "Lady Macbeth din Mţensk" a lui Dmitri Şostacovici, apare în Pravda, organul central al Partidului Comunist, un articol întitulat "Haos în loc de muzică", în care opera este aspru criticată, atât ca subiect, cât şi ca muzică. Urmarea a fost o aliniere fără excepţie a compozitorilor sovietici la principiile realismului socialist. Genul foarte răspândit îl constituie compoziţiile vocal-sinfonice, cu solişti, cor şi orchestră, pe texte propagandistice, revoluţionare şi partinice, ca "Poemul pentru un luptător comsomolist" de Lev Knipper, oratoriul "Cântarea pădurilor" de Şostacovici, oratoriul "În apărarea păcii" de Serghei Prokofief sau cantata "Odă lui Stalin" de Aram Haciaturian. Talentul excepţional al acestor mari muzicieni a făcut ca, în ciuda unei tematici convenţionale, să rezulte o muzică cu profunde rezonanţe umane.
Perioada celui de-al doilea război mondial a oferit un prilej pentru compoziţii pe tema luptei pentru apărarea patriei, care a avut ca rezultat creaţia unor opere de deosebită valoare. Începutul l-a făcut Miaskovski cu Simfonia a 22-a, apoi cunoscuta Simfonie a 7-a (Simfonia Leningradului) a lui Şostacovici, Simfonia a 2-a de Haciaturian, Simfonia a 6-a de Prokofief. După sfârşitul războiului situaţia se înăspreşte din nou. Într-o şedinţă a Uniunii compozitorilor sovietici din ianuarie 1948, Andrei Jdanov, secondat de secretarul general al Uniunii, Tihon Chrenikov, sunt criticate tendinţele "formaliste" şi "decadente" din creaţiile majorităţii compozitorilor sovietici, care au fost forţaţi să-şi recunoască abaterile de la realismul socialist. Oficial, o liberalizare a intervenit abia începând cu anul 1958, cinci ani după moartea lui Stalin.
[modifică] Realismul socialist în România
După cel de-al doilea război mondial, realismul socialist după model sovietic este impus în cultura ţărilor socialiste satelite, inclusiv România. Acest fapt a fost însoţit de o serie de măsuri organizatorice şi represive (Vezi articolul Poeţi români în închisorile comuniste). Stalinismul cultural, între 1948 şi 1956, distruge vechiul sistem românesc de valori şi instituţiile culturale corespunzătoare, propunând-şi realizarea omului "de tip nou", după trăsăturile sovietice. Ca şi în politică sau economie, stalinismul cultural s-a impus prin forţă, legăturile intelectualilor cu Apusul au fost complet întrerupte, Academia Română şi asociaţiile profesionale cu tradiţie ca Societatea scriitorilor români sau Societatea compozitorilor români au fost desfiinţate şi înlocuite cu unele noi, din care personalităţile care nu erau agreate de noul sistem au fost înlăturate. În 1948 s-a tipărit un catalog de 522 de pagini, cuprinzând aproximativ 8.000 de titluri de cărţi şi reviste interzise, care au fost scoase din bibliotecile publice şi din manualele şcolare. Operele unui număr de autori sunt interzise în întregime: Octavian Goga, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu etc. În cazul literaturii şi culturii universale, lista interdicţiilor este imensă: Platon, Spinoza, Nietzsche, Bergson, Edgar Poe, Gide etc.
[modifică] În literatură
Debutul simbolic al realismului socialist în literatură, ca ideologie oficială, are loc în ianuarie 1948 o dată cu ciclul celor trei articole publicate în Scînteia sub semnătura lui Sorin Toma, intitulate "Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei", despre opera poetică a lui Tudor Arghezi. Limbajul este de o duritate extremă şi marchează ruperea totală faţă de valorile trecutului: "Cu un urît mirositor vocabular [...], Arghezi nu face în poezie decât ceea ce a făcut Picasso în pictură, introducând ca material artistic excrementele... Crâmpeie de frumuseţe adevărată se mai întâlnesc pe ici-colo în poeziile lui Arghezi..." În anul 1950 se înfiinţează Şcoala de literatură "Mihai Eminescu", cu scopul de a forma o nouă generaţie de scriitori în Republica Populară Romînă. Într-un articol publicat în revista "Viaţa Românească" (nr. 3 din 1951), Mihai Beniuc, în calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, oferă definiţia poetului realist-socialist: "Acesta trebuie să fie un filozof cunoscător al celor mai înalte idei ale timpului [...], spre care au deschis drum Marx, Engels, Lenin şi Stalin [...], un activist în slujba respectivelor idei".
Critici literari nou apăruţi, îndrumaţi de Leonte Răutu, publică studii în spiritul doctrinei realist-socialiste: Ovid S. Crohmălniceanu ("Un roman al industrializării socialiste"), Silvian Iosifescu ("Pe drumul înfloririi gospodăriei agricole colective"), Mihai Gafiţa ("Romanul luptei tractoriştilor"), Nestor Ignat ("O carte despre frumuseţea vieţii noi"), Mihai Novicov ("Pe marginea poeziei lui Dan Deşliu"), Traian Şelmaru ("Mitrea Cocor de Mihail Sadoveanu"), Ion Vitner ("Poezia lui A. Toma").
[modifică] Proza literară
Câteva exemple din cele mai semnificative:
- Mihail Sadoveanu: Fantezii răsăritene (1946), Păuna Mică (1948), Mitrea Cocor (1950), roman devenit simbol al prozei realist-socialiste, cu prezentarea luptei de clasă, a eroilor pozitivi, fierarul comunist Florea Costea şi muncitorul cazangiu Voicu Cernea, a transformării morale şi ideologice a lui Mitrea în timpul prizonieratului în Uniunea Sovietică.
- Zaharia Stancu, primul preşedinte al noii înfiinţate Uniuni a Scriitorilor (1949): romanul Desculţ (prima variantă apărută în 1948).
- Alexandru Jar: Sfârşitul jalbelor (1950), Marea pregătire (1952), romane despre grevele muncitoreşti de la atelierele Griviţa din 1933, respectând schema conflictului de clasă şi distorsionând adevărul istoric.
- Petru Dumitriu: Drum fără pulbere şi Pasărea furtunii, romane ale realizărilor construcţiei socialiste de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în realitate recunoscut ca sinistru lagăr de exterminare a prizonierilor politici.
- Eusebiu Camilar: romanul Negura (1949), carte plină de barbarie, prostie şi cruzime, toate puse pe seama armatei române în timpul războiului "de cotropire a Uniunii Sovietice".
- Eugen Barbu, (care, în 1988, o va numi pe Elena Ceauşescu "Înalta Doamnă a Ţării"): autor al romanelor Groapa (1957) şi Şoseaua Nordului.
[modifică] Poezie
A. Toma, un poet sub-mediocru, tatăl lui Sorin Toma (autorul articolului defăimător despre Arghezi menţionat mai sus), a fost proclamat "cel mai mare poet român contemporan". Cu versuri precum "imperialist american/cădea-ţi-ar bomba în ocean", A. Toma a fost, până la moartea sa în 1954, model oficial pentru creatorii de poezie din România.
Alţi importanţi reprezentanţi ai poeziei realist-socialiste, ce traduceau în versurile lor lozincile PCR au fost:
- Dan Deşliu: Cântec pentru tovarăşul plan, Lazăr de la Rusca, poezii gigante apărute pe două pagini ale ziarului "Scînteia".
- Victor Tulbure: Balada tovarăşului căzut împărţind Scînteia în ilegalitate.
- Marcel Breslaşu: Cântec de leagăn al Doncăi.
- Mihai Beniuc: În frunte comuniştii, Cântec pentru tovarăşul Gheorgiu-Dej, Partidul m-a învăţat.
Ca autori ar mai fi de adăugat: Eugen Frunză, Miron Radu Paraschivescu, Nina Cassian (An viu, nouă sute şi şaptesprezece), Ion Brad (Cincisutistul), Veronica Porumbacu (Tovarăşul Matei a primit Ordinul Muncii), Maria Banuş (Ţie-ţi vorbesc, Americă!), Ştefan Iureş (Ucenicul Partidului), Virgil Teodorescu, Mihu Dragomir etc.
[modifică] Dramaturgie
Se preconizează un teatru "militant" cu prezenţă activă în actualitatea luptei de clasă şi solidarizare a întregului popor în jurul idealurilor partidului comunist. Exemplele cele mai semnificative sunt:
- Mihail Davidoglu: Omul din Ceatal, Minerii, Cetatea de foc.
- Aurel Baranga: Bal la Făgădău (1946) şi, împreună cu Nicolae Moraru, Anii negri.
- Maria Banuş: Ziua cea Mare, prima piesă despre noul sat colectivizat românesc.
- Lucia Demetrius: Cumpăna (1949), Vadul nou (1951), Oameni de azi (1952).
- Alexandru Mirodan: Ziariştii (1956), Şeful sectorului suflete (1963).
O altă trăsătură semnificativă a realismului socialist a fost necesitatea unui erou pozitiv. Se pare că piesa "O scrisoare pierdută" a lui Caragiale nu a putut fi reprezentată tocmai din acest motiv: absenţa unui erou pozitiv.
[modifică] În arte plastice
Începând cu anul 1948, curentele de avantgardă din prima jumătate a secolului al XX-lea, considerate decadente şi desprinse de realitate, sub eticheta de "formalism burghez", sunt respinse în totalitate. În anul 1949, se înfiinţează la Bucureşti "Cooperativa Ariştilor Plastici", unde artişti tineri de valoare (Ion Biţan, Traian Trestioreanu, Paul Gherasim, Virgil Almăşan, Ştefan Sevastre) sunt nevoiţi să execute lucrări de "agitaţie vizuală" şi pavoazare, zugrăvind pe panouri uriaşe portretele celor "patru dascăli" ai marxism-leninismului şi ale conducătorilor de partid şi de stat din Republica Populară Română. Întru cât singurul comanditar era statul, prin intermediul Fondului Plastic, chiar şi maeştrii consacraţi nu s-au putut sustrage de la obligaţia de a adopta temele convenţionale impuse de doctrina realismului socialist, realizând totuşi - datorită talentului lor - în ciuda conţinutului banal, adevărate opere de artă: Camil Ressu (Semnarea apelului pentru pace), Alexandru Ciucurencu (1 Mai, Ana Ipătescu), Corneliu Baba (Oţelari).
Alţi reprezentanţi ai realismului socialist în pictură şi tematica tablourilor:
Theodor Harşia (Şantierul de la Bicaz), Gavril Miklossy (Griviţa, 1933; Lupeni, 1929), Spiru Chintilă (Femei înarmate în gărzile patriotice), Brăduţ Covaliu (Greva de la Lupeni, Insurecţia armată din 23 August 1944), Constantin Piliuţă (Revoluţonari încarceraţi), Gheorghe Iacob (Propagandist de partid la sat), Coriolan Hora (Sudorii, Recoltarea porumbului), Ion Biţan (Recolta, Victoria), Gheorghe Şaru (Sudoriţă), Ştefan Szöny (Tipografie clandestină, Moartea partizanului), Iulia Hălăucescu (Centrala hidroelectrică V.I. Lenin) etc.
În sculptură este de menţionat Emil Mereanu cu bustul lui Andrei Jdanov pentru Universitatea de partid "Ştefan Gheorghiu" şi compoziţia intitulată Bucurie din parcul Floreasca (Bucureşti).
[modifică] În muzică
În anul 1949, "Societatea compozitorilor români" este desfiinţată şi în locul ei este creată Uniunea Compozitorilor din România. Cu această ocazie, compozitori români de valoarea incontestată, consideraţi reacţionari, formalişti sau decadenţi, nu mai sunt admişi în noua organizaţie: Mihail Jora, Ionel Perlea, Stan Golestan, Dinu Lipatti (catalogat "fascist care vegetează departe de ţară"), Tiberiu Brediceanu, Dimitrie Cuclin (care curând avea să fie arestat). Din compoziţiile lui George Enescu se execută doar cele două Rapsodii române, creaţiile unor compozitori ca Richard Wagner dispar din sălile de concert sau din programele radio, muzica pe teme religioase nu mai este executată, iar jazz-ul este etichetat expresie a imperialismului american, la acelaşi nivel cu chewinggum-ul şi Coca-Cola. La conducerea Uniunii este înscăunată o echipă prezidată de Matei Socor, care va avea succesiv şi alte funcţii importante: Director al Radiodifuziunii, Director permanent al Orchestrei Simfonice Radio. Matei Socor este şi autorul muzicii pentru Imnurile de stat (versiunea din 1948 pe versuri de Aurel Baranga, cea din 1953 pe versuri de Eugen Frunză şi Dan Deşliu). Compozitorii sunt chemaţi să scrie lucrări angajate, partinice şi revoluţionare. În raportul şedinţei de constituire, Matei Socor subliniază că "sarcinile Uniunii Compozitorilor sunt clare în privinţa reeducării unor creatori obşnuiţi cu criteriile estetizante burgheze" şi cere "impunerea spiritului de partid în muzică". Genul preferat îl constituie compoziţiile vocal-simfonice, ca oratoriul "Tudor Vladimirescu" de Gheorghe Dumitrescu sau cantata pentru cor şi orchestră "Se construieşte lumea nouă" de George Draga, precum şi imnurile revoluţionare de tipul "Îi mulţumim din inimă partidului", "Hei rup" sau "Întreceri. întreceri, ciocane şi seceri".
În genul muzicii uşoare sau "de estradă" se puteau asculta şlagăre ca "Drag îmi e bădiţa cu tractorul", "Macarale, râd în soare argintii" sau "Hai Leano la vot!".
[modifică] Perioada anilor 1960-1989
După moartea lui Stalin şi o dată cu procesul de destalinizarea, realismul socialist a început treptat să piardă din însemnătate, nemaifiind impus cu constrângere creatorilor de literatură şi artă. Se trece la "reconsiderarea" operelor multor scriitori din literatura română şi universală, până acum interzişi, care se publică în ediţii critice. Noua generaţie de scriitori din România, generaţia lui Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, se ridică vehement împotriva dogmatismului ideologic, militând pentru deplina libertate a artelor, îndeosebi a "artei cuvântului", într-o firească evoluţie românească, de la stadiul valoric estetic modernist atins în epoca dintre cele două războaie mondiale. Atât în literatură, cât şi în artele plastice şi muzică, creaţiile nu mai sunt încorsetate în dogmele realismului socialist, cu condiţia de a nu se pronunţa împotriva principiilor de bază ale comunismului, ale statului şi - mai ales - de a nu se critica persoanele din vârful piramidei politice. Dizidenţa, sub orice formă, nu era tolerată, puţinii dizidenţi (Paul Goma, Mircea Dinescu) suferind represiunea autorităţilor de stat.
 Sabin Bălaşa: Nicolae şi Elena Ceauşescu |
 "Casa Poporului" (azi Palatul Parlamentului) |
Cu atât mai mult sunt de neînţeles producţiile servile ale unor reprezentanţi ai literaturii şi artei (vezi articolul Antologia ruşinii), culminând cu manifestaţiile mamut de tipul "Cântarea României" în regia unor Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor, care nu aveau nimic comun cu realismul socialist, situate din punct de vedere artistic la graniţa dintre penibil şi lamentabil.
[modifică] Bibliografie
- Matthew Cullerne Bown: Socialist Realist Painting. Yale University Press, 1998
- Theomas Lohusen, Evgeny Dobrenko: Socialist Realism without Shores. Duke University Press, 1997
- Sozialistischer Realismus. In: Udo Leuscher: Entfremdung-Neurose-Ideologie. Bund-Verlag, Köln, 1990
- Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu: Dicţionarul scriitorilor români. Edit. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995
- Eugen Simion (coordonator): Dicţionarul General al Literaturii Române. Edit. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005
- Michel Aucouturier: Realismul socialist. Edit. Dacia, Bucureşti, 2001
- Florin Mihăilescu: De la proletcultism la postmodernism. Edit. Pontica, Constanţa, 2002
- Ion Pachia Ţaţomirescu: Generaţia resurecţiei poetice (1965-1970). Edit. Augusta, 2005
