Economia României
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Economia României este o economie de piaţă, conform Constituţiei din 1991. Conform acesteia, statul este obligat să asigure libertatea comerţului şi protecţia concurenţei loiale. În economia României acţionează aşadar legea cererii şi a ofertei. La baza acesteia se află proprietatea privată care trebuie protejată şi garantată.
| Economia României | ||
|---|---|---|
| Monedă | Leul românesc (RON) | |
| An fiscal | An calendaristic | |
| Organizaţii comerciale | Organizaţia Mondială a Comerţului | |
| Statistici | ||
| PIB poziţia | 45 (2004 est.) [1] | |
| PIB | $187.7 miliarde (2005 est.) | |
| creşterea PIB | 6.5% (2005 est.) | |
| PIB pe cap de locuitor | $8,700 (2005 est.) | |
| PIB pe sectoare | agricultură (13.1%), industrie (33.7%), servicii (53.2%) (2004 est.) | |
| Inflaţie | 7% (2005 est.) | |
| Sub nivelul de subzistenţă | 28.9% (2002) | |
| Forţa de muncă | 9.66 milioane (2004 est.) | |
| Forţa de muncă după ocupaţie | agricultură (31.6%), industrie (30.7%), servicii (37.7%) (2004) | |
| Şomaj | 5.5% (mai 2005) | |
| Industriile principale | textile şi încălţăminte, maşini uşoare şi ansamblare de maşini, minieră, prelucrarea lemnului, a materialelor de construcţii, metalurgică, chimică, alimentară, rafinatoare de petrol | |
| Parteneri comerciali | ||
| Exporturi | $30.41 miliarde f.o.b. (2005 est.) | |
| Parteneri principali | Italia 23.5%, Germania 15.5%, Franţa 7.3%, Regatul Unit 6.2%, Austria 4.4%, Turcia 4.3%, SUA 4.1% (2003) | |
| Importuri | $34.23 miliarde f.o.b. (2005 est.) | |
| Parteneri principali | Italia 19.8%, Germania 17.5%, Franţa 7.5%, Rusia 7.1%, Austria 5.2% (2003) | |
| Finanţele publice | ||
| Datoria publică | $40.47 miliarde (23.6% din PIB) (2004 est.) | |
| Datoria externă | $24.59 miliarde (2004 est.) | |
| Venituri | € 31 miliarde (2006 est.) | |
| Cheltuieli | € 32 miliarde (2006 est.) | |
| Ajutor economic | NA | |
| editează | ||
Cuprins |
[modifică] Privire istorică
[modifică] Comerţul în România în perioada 1937-1939
Ramurile cele mai importante ale industriei erau industria petroliferă şi cea a gazelor naturale. Principalele resurse de petrol se găseau la poalele Carpaţilor lângă Ploieşti, la intrarea dinspre Pasul Predeal. Producţia de păcură era controlată în mod rigid de către guvernul român, deşi anumite companii străine aveau interese mari faţă de aceasta. Producţia totală de păcură era de 6,240,000 tone în anul 1939. Exporturile totale de produse petrolifere erau de 9,313,000,000 lei, un leu având valoarea de $.006.
Sarea şi tutunul erau monopoluri de stat. Tutunul ce provenea în cea mai mare parte din Câmpia Dunării, era de proastă calitate, însă era sursa principală de venit a localnicilor. În comparaţie cu tutunul balcanic, tutunul românesc avea o frunză slabă şi era netratat.
Industria extracţiei şi prelucrării cărbunelui era limitată la regiunea Anina din Banat, însă cărbunele extras era de foarte bună calitate. La Anina se produceau 300,000 tone de cărbune anual. Cărbunele extras de la Sacu, Doman şi Ocna de Fier era livrat unor oţelării importante. Se spunea în acea vreme că în regiunea Hunedoara, la sudul localităţii Deva ar exista resurse nedescoperite.
Lignitul era extras în mari cantităţi din regiunea Hunedoara şi din regiunea dintre Vârciorova şi Bacău, însă cele mai importante zăcămite se aflau în Muntenia şi Moldova. Producţia totală de lignit în 1937 era de 2,183,508 tone.
Antracitul era extras din districtul Gori de la Schela şi din Moldova şi Muntenia, însă cantitatea totală nu depăşea 201,000 tone.
Gazele naturale erau exploatate pe scară largă în regiunile Sărmăşel, Zau de Câmpie, Şaroş pe Târnave, Bazna şi Copşa Mică din Transilvania. Era exploatată o suprafaţă de 114 km pătraţi; în general 140,000,000 metri cubi de gaz metan puteau fi extraşi de pe un kilometru pătrat.
Industria oţelului se afla în Banat, fiind în legătură cu minele de cărbune de acolo, având o producţie anuală de 129,060 tone în 1937.
Pescăriile din regiunea Dunării erau de o importantă valoare comercială şi după pescăriile de pe Volga, pescăriile din josul Dunarii, de lângă Giurgiu şi Olteniţa, Călăraşi, Cernavodă şi Hârşova şi cele de lângă Ostrov, erau cele mai extinse si mai bogate din Europa. Pescuitul din lacuri era neînsemnat, însă producţia anuală a Deltei Dunarii era de aproximativ 9,000,000 kilograme.
România era una dintre cele mai bogate ţări din sud-estul Europei în ceea ce priveşte grânele. Muntenia şi Basarabia produceau de două ori mai mult decât cantitatea produsă în Transilvania. Producţia totală era doar puţin mai scazută decât cea a Germaniei şi reprezenta o cincime din cea a Canadei. Grâul era de calitate foarte bună şi era recoltat în mare măsură mecanizat, iar fermele româneşti erau bine dotate.
Exportul de grâu a scăzut în mod considerabil din 1914, deşi în 1911 reprezenta 70% din valoarea totală a exporturilor. De atunci locul a fost luat de exportul de gaze naturale. Principalii clienţi pentru exporturile de grâu erau ţări ca Belgia, Olanda, Germania şi Marea Britanie.
Industria de prelucrare a lemnului exporta în 1938 produse în valoare de 2,465,000 lei.
[modifică] Economia românească la sfârşitul anului 1989
[modifică] Economia de comandă-control
Stadiul de dezvoltare la care ajunsese economia României la sfârşitul anului 1989, după mai bine de patru decenii de guvernare comunistă, este evidenţiat prin trăsăturile de bază ale mecanismului de funcţionare a vieţii economice şi sociale din acea perioadă. Una dintre trăsături era dominaţia proprietăţii socialiste, de stat şi cooperatiste, monopolul acesteia în toate ramurile economiei naţionale, care şi-a pus amprenta asupra funcţionării întregului sistem economic românesc.
Astfel s-a impus conducerea unitară centralizată, cu ajutorul planului naţional unic al întregii activităţi economice şi sociale. Planificarea centralizată a dezvoltării întregii economii naţionale, realizată pe cinci ani şi anual, era mijlocul principal de dirijare şi corelare ex-ante a activităţii agenţilor economici din toate ramurile producţiei naţionale. La nivelul macroeconomiei s-au pus bazele strategiei generale de dezvoltare economico-socială şi tacticii de urmat, până la etajele inferioare ale economiei. În aceste condiţii, activitatea agenţilor economici şi, în general, macroeconomia, se desfăşurau potrivit normelor şi reglementărilor stabilite de sus în jos, în concordanţă cu indicatorii economico-financiari din planul naţional unic. Prin exercitarea capacităţii de decizie, în problemele fundamentale ale activităţii economice la nivelul macroeconomiei, autonomia managerială a agenţilor economici era limitată la elemente de mică importanţă pentru strategia şi tactica întreprinderii. Piaţa era considerată o componentă paşnică a sistemului economic, rolul ei reducându-se, în principal, la desfăşurarea actelor de vânzare-cumpărare, legate de aprovizionarea tehnico-materială a întreprinderilor şi de trecere în consumul populaţiei a bunurilor economice necesare.
Preţul, dobânda, creditul, salariile, impozitele şi taxele erau dirijate de la centru, prin planul naţional unic, fără să reflecte prin nivelul şi evoluţia lor, raportul real dintre cerere şi ofertă pe piaţa internă, dar nici condiţiile de pe piaţa internaţională. Concurenţa nu mai avea rolul de a regula piaţa, de aceea eficienţa şi rentabilitatea activităţii agenţilor economici nu reflectau realităţile interne şi internaţionale. Resursele economice erau alocate centralizat, prin planul naţional, iar agenţii economici nu mai dispuneau de autonomia şi libertatea necesare folosirii propriilor mijloace economico-financiare.
Procesele de modernizare şi retehnologizare a capacităţilor de producţie erau dirijate centralizat prin planuri şi programe speciale, adoptate pe ramuri şi subramuri, sau chiar pe ansamblul economiei naţionale. Relaţiile economice extene ale României erau organizate şi se desfăşurau pe planul naţional unic, iar acţiunea agenţilor economici în acest domeniu era în mare măsură supusă conducerii centralizate a economiei naţionale. Echilibrarea balanţei comerciale se realiza prin creşterea forţată a exporturilor şi reducerea drastică a importurilor, având consecinţe grave asupra satisfacerii cererilor de pe piaţa internă şi dezvoltării economiei pe termen mijlociu şi lung. Eficientizarea comerţului exterior era concepută şi urmărită la nivel macroeconomic, iar agenţilor economici nu li se permitea să adopte cele mai bune măsuri şi să folosească cele mai adecvate mijloace economico-financiare. Nu exista interesul necesar găsirii unor modalităţi mai eficiente de conducere a afacerilor internaţionale.
Veniturile salariaţilor şi ale ţăranilor nu reprezentau eficienţa reală a activităţii depuse de fiecare lucrător, ci de o eficienţă globală. Producătorii direcţi ai bunurilor economice erau tot mai mult îndepărtaţi de rezultatele muncii lor. Din cauza fenomenului de înstrăinare economică, oamenii au început să manifeste un comportament individual şi colectiv bazat pe nepăsare şi lipsă de răspundere, cu consecinţe directe asupra motivaţiei muncii. Au existat şi o serie de încercări eşuate de perfecţionare a mecanismului economic, cu scopul de a creşte nivelul rentabilităţii şi competitivităţii.
[modifică] Dezvoltarea economico-socială
Stadiul de dezvoltare economico-socială a României poate fi caracterizat prin urmărirea indicatorilor macroeconomici care exprimă potenţialul şi nivelul economiei, structura acesteia, eficienţa folosirii factorilor de producţie şi gradul de competivitate internaţională, nivelul de trai al populaţiei. În perioada 1950-1989, creşterea economică a avut un caracter extensiv, mai ales după 1970, când s-a accentuat preponderenţa acţiunii factorilor cantitativi în susţinerea indicatorilor macroeconomiei. Deceniul 1970-1980 a marcat cea mai puternică extindere a câmpului de producţie în întreaga economie, în afară de industrie, unde extensivitatea dezvoltării a fost deosebit de puternică. Produsul social a înregistrat o creştere rapidă faţă de venitul naţional, fapt ce a dus la scăderea ponderii venitului naţional în cadrul produsului social. Fiecare unitate de venit se obţine în acest caz cu cheltuieli materiale din ce în ce mai mari.
În deceniul 1970-1980 a fost înregistrată o rată de acumulare ridicată, în medie anuală de 35,7%, cea mai mare parte a investiţiilor fiind orientate către industrie. Referitor la contribuţia ramurilor la crearea venitului naţional, tendinţa dominantă care s-a manifestat în această perioadă a fost legată de schimbarea caracterului structurii de ramură, din agrar industrială în industria agrară.
În 1989, industria şi construcţiile deveniseră sectoarele preponderente ale structurii de ramură ale producţiei naţionale. Această tendinţă a fost rezultatul creşterii semnificative a venitului naţional creat în industrie, şi a a unei creşteri mai reduse a venitului naţional creat în agricultură. Populaţia ocupată a înregistrat creşteri în industrie şi construcţii şi scăderi în agricultură. Ponderea industriei în volumul fondurilor fixe ale economiei naţionale a crescut, iar ponderea agriculturii a scăzut. Din volumul total al investiţiilor din perioada 1950-1989, industria a primit cea mai mare parte, în timp ce agricultura a primit o parte redusă.
Caracterizarea în ansamblu a stadiului dezvoltării economico-sociale se obţine prin combinarea indicatorilor de nivel, raportaţi la populaţie, cu indicatorii eficienţei. Faţă de media europeană a produsului naţional brut pe locuitor în 1989, de 8200 de dolari americani şi de cea mondială, de circa 3400 de dolari, România avea un nivel de aproape 4 ori mai scăzut decât cel european şi se afla sub nivelul mediu mondial. În ceea ce priveşte indicatorul PNB (produs naţional brut) pe persoană activă (productivitatea muncii sociale), faţă de o medie europeană de 17,217 dolari şi de o medie a ţărilor dezvoltate de 32,793 dolari, la nivelul anului 1988, România se prezenta la un nivel mai scăzut de 3,74 ori şi respectiv de 7,13 ori. Sub aspectul randamentului la cereale, România se situa, la sfârşitul anului 1989, pe unul din ultimele locuri în Europa. Nivelul înregistrat de ţara noastră la consumul de îngrăşăminte chimice la hectar şi la numărul de tractoare ce reveneau la o mie de hectare era de peste două ori şi respectiv şase ori mai scăzut, la aceşti doi indicatori, faţă de media ţărilor europene dezvoltate. De asemenea, producţia medie pe vacă furajată a fost în România în anul 1988, de 1955 kilograme, faţă de media europeană de 3161 kg şi media ţărilor dezvoltate de 4120 kilograme. Locul României în ierarhia mondială se poate reflecta şi cu ajutorul indicatorului volumului exporturilor pe locuitor. Acesta era în 1988 de 453 de dolari americani pe cap de locuitor, faţă de media europeană de 1885 de dolari şi de o medie a ţărilor europene dezvoltate de 3635 dolari. În 1989, s-a înregistrat un excedent al contului curent al balanţei de plăţi de 2,8 miliarde dolari, folosit pentru lichidarea datoriei externe şi creşterea rezervelor internaţionale ale României.
[modifică] Puterea economică a României
Principalele industrii ale României sunt cea textilă şi de încălţăminte, industria metalurgică, de maşini uşoare şi de ansamblare de maşini, minieră, de prelucrare a lemnului, a materialelor de construcţii, chimică, alimentară şi cea de rafinare a petrolului. O importanţă mai scăzută reprezintă industriile farmaceutică, a maşinilor grele şi a aparatelor electrocasnice. În prezent, industria constructoare de maşini (vedeţi Dacia Logan) este foarte largă şi este orientată înspre piaţă. Industria românească de IT cunoaşte o creştere anuală constantă.
Puterea economică a României este concentrată în primul rând pe producerea de bunuri de către întreprinderile mici şi mijlocii în industrii precum cea a maşinilor de precizie, vehiculelor cu motor, industria chimică, farmaceutică, a aparatelor electrocasnice şi a îmbrăcămintei.
[modifică] Sectoarele economiei
[modifică] Industrie
Principalele ramuri industriale sunt industria constructoare de maşini, chimică, petrochimică, a materialelor de construcţii, de prelucrare a lemnului şi industria uşoară.
În cadrul industriei constructoare de maşini se produc utilaje petroliere pentru platforme de foraj terestru şi marin la Ploieşti, Târgovişte, Bacău, Bucureşti şi Galaţi, utilaje miniere la Baia Mare, Petroşani şi Sibiu, maşini unelte la Bucureşti, Oradea, Arad, Râşnov şi Târgovişte, şi produse ale industriei de mecanică fină.
Industria electronică şi electrotehnică este reprezentată prin întreprinderi amplasate în principal în Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Craiova, Piteşti.
Tractoare se produc la Braşov, Craiova, Miercurea-Ciuc, iar alte maşini agricole la Bucureşti, Piatra Neamţ, Timişoara şi Botoşani. Locomotive se produc la Bucureşti şi Craiova, vagoane la Arad, Caracal, Drobeta-Turnu Severin, autoturisme la Piteşti, Craiova, Câmpulung-Muscel, autocamioane la Braşov troleibuze la Bucureşti, nave maritime la Constanţa, Giurgiu, Olteniţa şi aeronave la Bucureşti, Bacău, Braşov şi Craiova.
Industria chimică s-a dezvoltat în ultimele decenii datorită existenţei unei game largi de materii prime existente în ţară: cantităţi de sare, sulf, potasiu, lemn de răşinoase, stuf, gaz metan, produse animaliere. Industria de prelucrare a sării s-a dezvoltat la Borzeşti, Băile Govora, Râmnicu Vâlcea, Târnăveni şi Giurgiu. Acid sulfuric se produce la Baia Mare, Zlatna, Copşa Mică, Turnu Măgurele, Valea Călugărească şi Năvodari.
Industria petrochimică produce cauciuc sintetic la combinatele petrochimice de la Brazi şi Borzeşti, mase plastice la Ploieşti, Făgăraş, Brazi, Borzeşti, Piteşti, fire şi fibre sintetice la Botoşani, Săvineşti, Roman, Iaşi. Industria chimică şi industria celulozei şi hârtiei sunt reprezentate prin numeroase centre în toată ţara. Se produc medicamente şi produse cosmetice, coloranţi, vopsele şi detergenţi.
În cadrul industriei materialelor de construcţii se produce ciment, sticlă şi articole din sticlărie, ceramică pentru construcţii, prefabricate, var. Principalele întreprinderi de ciment se află la Bicaz, Braşov, Fieni, Comarnic, Turda. Sticlă se produce şi se prelucrează la Bucureşti, Mediaş, Târnăveni, Dorohoi, Turda, Avrig.
Industria de prelucrare a lemnului dispune de resurse forestiere considerabile. În combinatele de prelucrare a lemnului se produc plăci aglomerate, fibrolemnoase, furnire, placaje, mobilă. Cele mai importante unităţi se află în zonele montane şi submontane, la Suceava, Bistriţa, Focşani, Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Târgu Jiu, Arad, Târgu Mureş, Reghin, Satu Mare, Bucureşti, Brăila şi Constanţa.
Industriile uşoară si alimentară au tradiţie în România, deoarece există importante baze de materii prime autohtone. Importante sunt industria bumbacului, industria de prelucrare a lânii, a confecţiilor si tricotajelor la Bucureşti, Botoşani, industria zahărului, a uleiurilor, a vinurilor, a panificaţiei.
[modifică] Energie
[modifică] Agricultura
[modifică] Turismul
Turismul reprezintă sectorul economic care dispune de un potenţial valoros de dezvoltare ce poate deveni o sursă de atracţie atât a investitorilor cât şi a turiştilor străini, însă concurenţa puternică din partea ţărilor învecinate (Ungaria, Bulgaria, Croaţia) şi amploarea problemelor legate de competitivitatea turismului românesc îngreunează situaţia.
[modifică] Variaţia regională
| Rangul | Localitatea | PIB pe cap de locuitor în dolari americani |
|---|---|---|
| 1 | Bucureşti | 20 068 |
| 2 | Timişoara | 14 104 |
| 3 | Cluj-Napoca | 14 077 |
| 4 | Braşov | 12 325 |
| 5 | Constanţa | 12 052 |
[modifică] Indicatori statistici
[modifică] Bugetul naţional
[modifică] Bibliografie
- Niţă Dobrotă şi colab., Economia politică, Editura economică, 1995
[modifică] Vedeţi şi
[modifică] Burse
[modifică] Indici bursieri
- Indicele Bursei de Valori Bucureşti (BET-10)
[modifică] Europa
- Economia Europei
- România
Apărare • Aşezări • Capitala • Climă • Conducători • Cultură • Demografie •
• Economie • Educaţie • Floră • Faună • Geografie • Hidrografie • Istorie • Oraşe • Politică •
• Sănătate • Sport • Steag • Stemă • Subdiviziuni • Turism • • Cioturi • • Formate • • Imagini • • Portal • •
Albania • Andorra • Armenia • Austria • Azerbaidjan • Belarus • Belgia • Bosnia şi Herţegovina • Bulgaria • Croaţia • Cipru • Republica Cehă • Danemarca • Elveţia • Estonia • Finlanda • Franţa • Georgia • Germania • Grecia • Islanda • Irlanda • Italia • Letonia • Liechtenstein • Lituania • Luxemburg • Republica Macedonia • Malta • Marea Britanie • Moldova • Monaco • Muntenegru • Norvegia • Olanda • Polonia • Portugalia • România • Rusia • San Marino • Serbia • Slovacia • Slovenia • Spania • Suedia • Turcia • Ungaria • Ucraina • Vatican
Teritorii: Åland • Muntele Athos • Akrotiri şi Dhekelia • Insulele Faroe • Gibraltar • Guernsey • Jan Mayen • Jersey • Insula Man • Svalbard
