Utilizator:Laurap/Bucureşti

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Bucureşti

stemă amplasare
Amplasare	44°26′N 26°06′E
Ţară	România
Municipiu	Bucureşti
Atestare documentară	1459
Populaţie ([[{{{recensământ}}}|{{{recensământ}}}]])	2.082.000 (2003)
Suprafaţă	228 km²
Densitatea populaţiei	8.074,6 loc./km²
Altitudine	75 m n.m.
Localităţi suburbane	{{{componenţă}}}
Primar	Adriean Videanu
Sit web	ro Pagina de internet a capitalei
[[Imagine:{{{harta administrativă}}}|200px|Poziţia oraşului Bucureşti în cadrul judeţului Bucureşti]]
Poziţia oraşului în cadrul judeţului
[[Imagine:{{{harta oraşului}}}|200px|Harta administrativă a oraşului Bucureşti]]
Harta administrativă a oraşului

Bucureşti este capitala României şi, în acelaşi timp, cel mai mare oraş, centru industrial şi comercial al ţării. Prima sa menţiune apare în 1459 şi devine capitală în 1862. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale şi mass-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă şi elita bucureşteană i-au adus porecla "Micul Paris". În prezent, capitala are acelaşi nivel administrativ ca şi un judeţ şi este împărţită în şase sectoare.

Cuprins 1 Geografie 1.1 Climă 1.2 Resurse naturale 2 Administraţie 3 Istorie 3.1 Tratate semnate în Bucureşti 4 Demografie 4.1 Structura confesională 5 Stemă 5.1 Descrierea stemei municipiului Bucureşti 5.2 Semnificaţia elementelor heraldice 6 Cultură 6.1 Teatre 6.2 Muzee 6.3 Educaţie 7 Arhitectură 7.1 Clădiri şi monumente dispărute[7] 8 Parcuri şi grădini 9 Economie 10 Transport 11 Calamităţi 12 Sport 13 Mass-Media 14 Bucureştiul în artă 14.1 Literatură 14.2 Muzică 14.3 Film 15 Vezi şi 16 Note 17 Lucrări recomandate 18 Bibliografie 19 Legături externe

[modifică] Geografie

Oraşul se află în sud-estul ţării, între Ploieşti şi Giurgiu, pe malurile râului Dâmboviţa, ce se varsă în Argeş, afluent al Dunării. Mai multe lacuri se întind de-a lungul râului Colentina, în perimetrul oraşului, precum Lacul Floreasca, Lacul Tei sau Lacul Colentina, iar în centrul oraşului există un lac, Lacul Cişmigiu. Acest lac, fostă baltă în vechiul oraş medieval, este înconjurat de Grădina Cişmigiu, inaugurată în 1847 după planurile arhitectului german Carl F. W. Meyer. Pe lângă Cişmigiu, mai există două parcuri mari, Parcul Herăstrău (cu Muzeul Satului) şi Grădina Botanică (cea mai mare din România şi care cuprinde peste 10.000 de specii de plante, inclusiv exotice).

[modifică] Climă

Ca o consecinţă a poziţiei sale geografice, fără adăpostul muntelui şi departe de Marea Neagră, Bucureştiul are o climă continentală carecterizată prin veri foarte călduroase (până la 42°C) şi cu ierni friguroase (cu până la 30°C sub zero). În oraş se simte puternic prezenţa vânturilor, în special din două direcţii: „Crivăţul” din est, iarna şi „Austrul” din vest şi sud-vest mai ales primăvara.

Tabel climatic

	Ian	Feb	Mar	Apr	Mai	Iun	Iul	Aug	Sep	Oct	Nov	Dec
Temperaturi medii (°C)	–2	1	6	11	17	21	23	22	17	11	4	–1
Total precipitaţii medii (mm)	40	36	38	46	70	77	64	58	42	32	49	43
Nr.zilelor cu precipitaţii	6	6	6	7	6	6	7	6	5	5	6	6
Notă: Se consideră o zi cu precipitaţii dacă s-au înregistrat cel puţin 1 mm de precipitaţii (ploaie, zăpadă, lapoviţă etc. ) Surse: World Meteorological Organisation, SouthTravels

[modifică] Resurse naturale

Resursele naturale sunt reprezentate de păduri şi ape. Există la nivelul Bucureştiului o strategie de conservare a biodiversităţii ^[1].

[modifică] Administraţie

Articol principal Sectoarele Bucureştiului

Până în anii 1700, Capitala era condusă de un judeţ şi de doisprezece pârgari aleşi de locuitori. Această conducere era semiautonomă în sensul că instituţia era dublată de dregători domneşti (pârcălabi, portari, ispravnici) numiţi de marii boieri. Constantin Brâncoveanu desfiinţează semiautonomia urmând ca problemele oraşului să fie rezolvate de doi dregători domneşti: marele agă, numit pentru aprovizionarea centrul oraşului şi marele spătar pentru asigurarea ordinii în mahalale.
Domnitorul Alexandru Ipsilanti creează în 1775 Epitropia obştirilor, organ administrativ format din opt boieri care se ocupă cu probleme edilitare, de şcoli, de securitatea orăşenilor, prevenirea incendiilor etc. Ordinea urma să fie asigurată de doi demnitari: vel aga supraveghea centrul oraşului iar vel-spătar, mahalalele.

Prima împărţire administrativă cunoscută a oraşului datează din 1789 când Bucureştiul era împărţit în cinci plăşi: Plasa Târgului, Plasa Gorganului, Plasa Broştenilor, Plasa Târgului de Afară, Plasa Podului Mogoşoaiei ^[2]. În 1828 celor 5 plăşi le sunt asociate 5 culori, numite de bătrâni şi „văpsele” sau „boiele”: Plasa Târgului sau culoarea de Roşu, Plasa Mogoşoaiei sau culoarea de Galben, Plasa Gorganului sau culoarea de Verde, Plasa Broştenilor sau culoarea de Albastru şi Plasa Târgului de Afară sau culoarea de Negru ^[3]. În secolul XX numărul culorilor se restrânge la patru, "văpseaua" de Roşu fiind înglobată în celelalte rămase. La sfârşitul anului 1843 se inaugurează primul local al Sfatului Orăşenesc al Bucureştiului; noul local este construit după planurile arhitectului Villacrosse. La 7 februarie 1926, „Legea pentru organizarea administraţiei comunale a oraşului Bucureşti” împarte Capitala în două zone: zona centrală şi zona periferică ^[4]. Zona centrală se împarte în patru sectoare, care vor păstra în denumirea lor numele vechilor culori: Sectorul I Galben, Sectorul II Negru, Sectorul III Albastru şi Sectorul IV Verde ^[5] iar zona periferică includea restul teritoriului inclusiv comunele care devin suburbane oraşului. În septembrie 1950 Bucureştiul este împărţit în opt raioane: Nicolae Bălcescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Griviţa Roşie, V.I. Lenin, I.V. Stalin, Tudor Vladimirescu, 1 Mai şi 23 August, care la rândul lor se vor preschimba în 1968 în opt sectoare. Din august 1979, numărul sectoarelor se restrânge de la opt la şase, prin comasarea sectoarelor 1 cu 8 şi 2 cu 3.

Bucureştiul are un statut special în ţară, fiind singurul oraş care nu aparţine nici unui judeţ. Totuşi, populaţia sa este mai numeroasă decât a oricărui judeţ.

Primăria administrează oraşul şi este condusă de un Primar General (actualmente Adriean Videanu). Oraşul are o suprafaţă totală de 228 km², pe care se întind 6 sectoare administrative, fiecare conduse de o primărie proprie. Sectoarele sunt dispuse radial (şi numerotate în sensul acelor de ceasornic) astfel încât fiecare să aibă în administraţie o parte a centrului Bucureştiului.

Primăria Generală este responsabilă cu utilităţile (apa, transportul, bulevardele principale), iar Primăriile sectoarelor au responsabilitatea contactului dintre cetăţeni şi consiliile locale, străzile secundare, parcuri, şcoli şi serviciile de salubrizare.

Sectoarele şi cartierele în administraţie:

• Sectorul 1: Aviatorilor, Aviaţiei, Băneasa, Bucureştii Noi, Dămăroaia, Domenii, Dorobanţi, Gara de Nord, Griviţa, Victoriei, Floreasca, Pajura, Pipera, Primăverii
• Sectorul 2: Pantelimon, Colentina, Iancului, Tei
• Sectorul 3: Vitan, Dudeşti, Titan, Centru Civic
• Sectorul 4: Berceni, Olteniţei, Văcăreşti, Timpuri Noi
• Sectorul 5: Rahova, Ferentari, Cotroceni
• Sectorul 6: Drumul Taberei, Militari, Crângaşi, Giuleşti

[modifică] Istorie

Articol principal Istoria Bucureştiului

Vezi şi Lista cronologică a evenimentelor din Bucureşti

Legenda spune că Bucureşti a fost fondat de un oier pe nume Bucur. Conform unei alte variante mai probabilă, Bucureşti a fost întemeiat de către Mircea cel Bătrân la sfârşit de secol XIV.

Pe malurile Dâmboviţei şi ale Colentinei este atestată cultura paleolitică şi neolitică. Până în 1800 î. Hr. apar anumite dovezi ale unor comunităţi în zonele Dudeşti, Lacul Tei şi Bucureştii-Noi de astăzi. Săpăturile arheologice arată trecerea acestei zone printr-un proces de dezvoltare din epoca bronzului şi până în anul 100 î. Hr., în timpul căruia zonele Herăstrău, Radu Vodă, Lacul Tei, Pantelimon, dealul Mihai Vodă, Popeşti-Leordeni şi Popeşti-Novaci sunt populate de indo-europeni (mai precis geto-daci). Primele locuinţe după retragerea aureliană din 273 d. Hr. sunt atestate în secolele III - XIII, până în Evul Mediu.

Aşezarea este atestată documentar la 20 septembrie 1459 într-un act emis de Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti, prin care se întăreşte o moşie unor boieri. Cetatea Dâmboviţei, cum mai apare în primii ani oraşul, avea rol strategic, urmând să supravegheze drumul ce mergea de la Târgşor la Giurgiu, în ultima aşezare aflându-se o garnizoană otomană. În scurt timp, Bucureştiul se afirmă, fiind ales la 14 octombrie 1465 de către Radu cel Frumos ca reşedinţă domnească. În anii 1558 - 1559, la Curtea Veche este construită Biserica Domnească, ctitorie a domnului Mircea Ciobanul, aceasta rămânând până astăzi cel mai vechi lăcaş de cult din oraş păstrat în forma sa iniţială.

În 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, Bucureştiul devine capitala Ţării Româneşti, moment în care se trece la modernizarea acestuia. Apar primele drumuri pavate cu piatră de râu (1661), se înfiinţează prima instituţie de învăţământ superior, Academia Domnească (1694) şi este construit Palatul Mogoşoaia (Constantin Brâncoveanu, 1702), edificiu în care astăzi se află Muzeul de Artă Feudală Brâncovenească. În 1704, ia fiinţă la iniţiativa spătarului Mihai Cantacuzino Spitalul Colţea, care a fost avariat ulterior într-un incendiu şi un cutremur şi reconstruit în 1888. În scurt timp, Bucureştii se dezvoltă din punct de vedere economic; se remarcă creşterea numărului meşteşugarilor, ce formau mai multe bresle (ale croitorilor, cizmarilor, cavafilor, cojocarilor, pânzarilor, şalvaragiilor, zăbunarilor ş.a). Odată cu acestea continuă modernizarea oraşului. Sunt create primele manufacturi, cişmele publice, iar populaţia se măreşte continuu prin aducerea de locuitori din întreaga Muntenie (catagrafiaul din 1798 indică 30.030 de locuitori, în timp ce cea din 1831 număra 10.000 de case şi 60.587 de locuitori). În 1862, la trei ani după unirea principatelor, Bucureştiul devine capitala României, în 1869 oraşul este racordat la reţeaua feroviară.

Încet-încet apar o serie de instituţii de interes (Teatrul Naţional, Grădina Cişmigiu, Cimitirul Şerban Vodă, Societatea Academică din Bucureşti, Societatea Filarmonică din Bucureşti, Universitatea din Bucureşti, Gara de Nord, Grand Hotel du Boulevard, Ziarul Universul, cafenele, restaurante, Grădina Botanică din Bucureşti, Ateneul Român, Banca Naţională, cinematografe) şi inovaţii în materie de tehnologie şi cultură (iluminatul cu petrol lampant, prima linie de tramvai, iluminatul electric, primele linii telefonice).

Municipiul Bucureşti a fost până la instaurarea regimului comunist în România reşedinţa judeţului Ilfov (interbelic).

[modifică] Tratate semnate în Bucureşti

• Tratatul de la 28 mai 1812 - la sfârşitul Războiului Ruso-Turc, România pierde Basarabia
• Tratatul de la 3 martie 1886 - la sfârşitul războiului între Serbia şi Bulgaria
• Tratatul de la 10 august 1913 - la sfârşitul celui de-al Doilea Război Balcanic
• Tratatul de la 4 august 1916 - tratatul de alianţă între România şi Antanta (Franţa, Anglia, Rusia şi Italia)
• Tratatul de la 6 mai 1918 - tratatul între România şi Puterile Centrale, care nu a fost niciodată ratificat.

[modifică] Demografie

Populaţia (mii)

În 1930 structura etnică era: 639.040 (dintre care 77,47% români, 10,93% evrei, 3,76% maghiari, 2,22% germani ş.a.)

[modifică] Structura confesională

• 1930: 486.193 ortodocşi (76,08%), 76.480 mozaici (11,96%), 36.414 romano-catolici (5,69%), 12.203 lutherani (1,90%), 12.882 greco-catolici (2,01%), reformaţi (1,14%) ş.a.
• 2002: 1.850.414 ortodocşi (96,05%), 23.450 romano-catolici (1,21%), 9.488 musulmani (0,49%), 7.558 greco-catolici (0,39%), 5.452 penticostali, 4.381 adventişti ş.a.

[modifică] Stemă

Articol principal Stema municipiului Bucureşti

[modifică] Descrierea stemei municipiului Bucureşti

Într-un scut roşu este înfăţişat Sfântul Dumitru aureolat şi în poziţie pedestră, purtând vestimentaţia specifică legiunilor romane şi atributele unui sfânt militar: suliţa şi crucea. Scutul este plasat pe pieptul unei acvile de aur, care poartă o cruce în cioc şi o coroană deschisă desupra capului. Ciocul şi ghearele acvilei au culoare roşie, purtând în ghiara dreaptă o sabie de argint cu mâner de aur, iar în cea stângă un sceptru în aceeaşi cromatică.
În partea inferioară a scutului este prezentată o eşarfa tricoloră pe care stă scrisă deviza: PATRIA ŞI DREPTUL MEU. Întreaga reprezentare este plasată într-un scut albastru; deasupra se află o coroană murală de argint, formată din 7 turnuri crenelate.
Deasupra coroanei murale se găseste o acvilă cruciată, în zbor deschis.

[modifică] Semnificaţia elementelor heraldice

• Sfântul Dumitru, patronul oraşului Bucureşti.
• Acvila cruciată este însemnul cel mai important al statului român. Acvila îşi are sorgintea şi simbolistica romană şi face referire la originea latină a poporului nostru şi la continuitatea sa. Crucea purtată în cioc atestă că răspândirea creştinismului în Dacia s-a făcut şi prin intermediul coloniştilor romani, fenomen produs în mod natural şi nu printr-un act de autoritate al puterii centrale.
• Coroana deschisă, purtată de acvilă, este coroana lui Mircea cel Bătrân nume ilustru legat de istoria Bucureştilor şi în vremea căruia oraşul a devenit Capitala de tranziţie a Ţării Româneşti.
• Sabia din ghiara dreaptă a acvilei evocă necontenita luptă de apărare, iar Sceptrul din partea stângă simbolizează suveranitatea naţiunii române.
• Deviza: PATRIA ŞI DREPTUL MEU, înscrisă pe eşarfa tricoloră, este utilizată din a doua jumătate a secolului al XIX-lea ca semn al legăturii fireşti dintre libertatea individuală şi statutul politic al ţării.
• Panglica tricoloră subliniază rolul pe care l-a avut tricolorul în cadrul evenimentelor din luna decembrie 1989 şi statutul acestui centru urban în cadrul dezvoltării spiritualităţii româneşti.
• Coroana murala, semn al centrelor urbane, simbolizeaza locul pe care orasul il ocupa in ierarhia administrativa a tarii. Cele 7 creneluri semnfica statutul de municipiu al Bucurestilor;
• Acvila cruciată în zbor deschis, plasată deasupra întregii compoziţii, arată că oraşul a fost încă din epoca feudală „Cetate de scaun” ^[6].

[modifică] Cultură

Bucureştiul are vechi tradiţii culturale, este locul unde s-au înfiinţat societăţi, edificii şi s-au desfăşurat cele mai importante manifestări culturale.

[modifică] Teatre

Un element important al vieţii culturale bucureştene îl reprezintă şi prezenţa unui număr mare de teatre, de stat sau particulare. Teatrul Naţional este inaugurat în 1852 cu piesa Zoe sau Amantul împrumutat şi devine repede remarcat datorită artiştilor vremii: Matei Millo, Costache Caragiale, Mihai Pascally ş.a.m.d.
După Primul Război Mondial, fenomenul teatral cunoaşte un mare avânt prin apariţia unor noi teatre: Teatrul Mic (1922), Teatrul Fantazio (1926), Teatrul Intim (1928), Teatrul „Maria Ventura” (astăzi Teatrul de Comedie). În prezent în Bucureşti mai există: Teatrul Bulandra, Teatrul Nottara, Teatrul Odeon, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Ţăndărică şi Teatrul Ion Creangă, Teatrul de Operetă, Opera Naţională. Pe lângă teatrele de stat sunt şi teatre particulare: „Teatrul Nostru”, Teatrul Levant, Teatrul Masca. Viaţa culturală este completată şi de Circul de Stat.

[modifică] Muzee

Valori culturale şi istorice sunt adunate în peste 40 de muzee care funcţionează în Bucureşti din care:

• Muzeul Naţional de Istorie care cuprinde tezaurul „Cloşca cu puii de aur”, o copie a Columnei lui Traian din Roma, monumente greceşti, romane şi medievale etc
• Muzeul Satului înfiinţat în anul 1936 de profesorul Dimitrie Gusti
• Muzeul Naţional de Artă deschis pe locul fostului Palat Regal şi care conţine o galerie de artă europeană şi o galerie de artă românească modernă, unde sunt expuse lucrările lui Constantin Brâncuşi, Nicolae Grigorescu, Nicolae Tonitza, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, Theodor Aman, Gheorghe Tăttărescu, Theodor Pallady, Gheorghe Petraşcu, Victor Brauner
• Muzeul George Enescu (fostul Palat Cantacuzino devenit muzeu memorial în 1956)
• Muzeul Ţăranului Român înfiinţat în anul 1990 de pictorul Horia Bernea; cuprinde cea mai bogată colecţie de obiecte ţărăneşti – colecţii de costume (ţesături, port popular), artă populară (ceramică, icoane) dar şi unelte agricole.
• Muzeul Tehnic Dimitrie Leonida unde sunt expuse: machetele avioanelor cu care Traian Vuia, Aurel Vlaicu şi Henri Coandă s-au înscris printre pionierii construcţiilor aerospaţiale, primul automobil aerodinamic conceput de inginerul român A. Persu, moara de apă cu „făcaie” etc
• Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti format din secţia de istorie şi cea de artă cuprinde Tezaurul de la Herăstrau, Zeiţa de la Vidra, podoabele descoperite la Străuleşti şi Măneşti-Buftea etc
• Muzeul Cotroceni, Muzeul Zambaccian şi altele.

Multe dintre muzeele oraşului sunt case memoriale unde au trăit mari personalităţi ale culturii române: Muzeul Gheorghe Tattarescu care expune portrete ale revoluţionarilor români cum ar fi: Gheorghe Magheru, Ştefan Golescu, Nicolae Bălcescu, Muzeul Memorial „Gheorghe M.Marinescu” amenajat în casa fondatorului neurologiei româneşti, Muzeul Memorial „Constantin I. şi Constantin C. Nottara” care cuprinde tablouri, fotografii care au aparţinut actorului C. I. Nottara şi compozitorului C. C. Nottara, Muzeul Memorial ”Mărţişor-Tudor Arghezi” amenajat în casa unde a locuit poetul începând cu 1930, Muzeul Memorial „George Călinescu” unde sunt expuse: biblioteca lui Călinescu, obiecte de artă din China, icoane pe sticlă, tablouri, Muzeul „Theodor Aman” deschis în casa concepută şi proiectată chiar de pictor, Muzeul Memorial „George Bacovia”, Muzeul „Cornel Medrea“, Colecţia Memorială „Maria Filotti“ .

[modifică] Educaţie

În Bucureşti are sediul Academia Română, cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură din România. Tot aici îşi desfăşoară activitatea un număr mare de institute de învăţământ superior.

În oraş există un număr mare de biblioteci: Biblioteca Academiei Române fondată în 1867, Biblioteca Centrală Pedagogică fondată în 1880, Biblioteca Centrală Universitară fondată în 1895, Biblioteca Naţională fondată în 1955, Biblioteca Institutului Naţional de Informare şi Documentare etc.

[modifică] Arhitectură

Articol principal Arhitectura Bucureştiului

Substanţa medievală a Bucureştiului a fost de-a lungul timpului grav afectată de distrugeri şi incendii. Oraşul a pierdut în mod tragic o serie de monumente, mai ales biserici, şi în decursul campaniei de "urbanism" iniţiate în secolul trecut de Nicolae Ceauşescu. Din nucleul oraşului medieval de pe malurile Dâmboviţei s-au păstrat vestigiile Curţii Vechi (sec. XV - XVI) cu Biserica Domnească Buna Vestire, care datează probabil din vremea lui Mircea Ciobanul (1545-1554). Biserica are un plan triconc, naosul ei este evidenţiat printr-o turlă. Faţada trădează unele influenţe moldoveneşti, dar zidăria formată din asize de cărămidă alternând cu porţiuni acoperite de mortar, imitând piatra făţuită, aparţine deja formelor tipice arhitecturii Ţării Româneşti. Portalul vestic cu decoruri în stilul barocului brâncovenesc a fost aşezat mai târziu, în 1715, în timpul scurtei domnii a lui Ştefan Cantacuzino. În proscomidie s-au păstrat picturi murale din vremea edificării şi din 1714/15, restul bisericii adăposteşte picturi murale ale artiştilor academişti Constantin Lecca şi Mişu Popp, din 1852. Turla a fost înlocuită în 1914.

Mănăstirea Radu Vodă (Sfânta Troiţă) a fost ridicată pe vremea lui Alexandru II Mircea (1568-1577), dar a fost distrusă deja în 1595 de Sinan Paşa, pentru a fi în secolul XVII reconstruită şi fortificată de către Radu Mihnea (1613-1620) şi Alexandru Coconul (1623-1627). Atât elementele tradiţionale (planul triconc, turla pe naos), cât şi pronaosul supralărgit, încununat de trei turle, sunt influenţate de formele bisericii mănăstirii din Curtea de Argeş. Decorul faţadelor este format din două registre de arcaturi din ciubuce, despărţite de un brâu median. Din ansamblul Mănăstirii Mihai Vodă, ctitoria marelui domnitor (1589-1591), s-a păstrat doar biserica de plan triconc tip Vodiţa II, care reprezintă prin pastoforiile supralărgite, cele două turle pe proscomidie şi pe diaconicon şi prin împodobirea faţadelor de cărămidă cu două registre de arcade oarbe o capodoperă a arhitecturii munteneşti. Construcţia a fost, împreună cu turnul-clopotniţă din sec. XVI-XVIII, translată din fosta incintă monastică în 1986. Clădirea mănăstirii, care adăpostise până atunci Arhivele Statului, a fost distrusă. Din secolul XVI datează şi biserica mănăstirii Mărcuţa (1586-1587), o ctitorie pe plan triconc cu turlă pe naos a marelui vistier Dan. În 1733 biserica a fost reînnoită şi împodobită cu picturi murale, din 1945 până în 1957 ea a fost restaurată. Alte importante mărturii ale secolului XVI, Biserica Alba-Postăvari şi biserica Spirea Veche, au fost distruse în primăvara lui 1984.

În epoca lui Matei Basarab a fost rezidită Mănăstirea Plumbuita (1647) după modelul ctitoriei lui Radu cel Mare de la Dealu, pentru a comemora victoria din 1632 împotriva turcilor. Din Casa Domnească construită atunci s-a păstrat doar o latură interioară a curţii. Biserica de plan triconc fusese ridicată pe vremea lui Mihnea al II-lea Turcitul (1577-1583, 1585-91), dar suferise în 1595 mari distrugeri. Biserica Patriarhiei cu hramul Sf. Dimitrie cel Nou, ridicată sub domnia lui Constantin Şerban Basarab (1654-1658), dezvoltă modelul dat de biserica episcopală din Curtea de Argeş, folosind proporţii mai masive, mai ales în cazul unui monumental pridvor vestic. Interiorul bisericii a căpătat în secolul XIX un caracter unitar prin înlăturarea zidului care despărţea pronaosul de naos şi prin împodobirea cu un ansamblu de pictură murală în 1830. Deasupra uşii spre pronaos s-au păstrat imaginile ctitorilor din 1669. După mutarea mitropoliei de la Târgovişte la Bucureşti în 1668, ea a devenit Catedralã Mitropolitanã, şi în 1925, după ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de patriarhie, Catedrală Patriarhală. În apropierea acestei biserici se află ansamblul reşedinţei mitropolitane, dispus în pantă pe Dealul Viilor. În incinta acestui complex s-au păstrat unele construcţii din 1698, aparţinând fostei mănăstiri, printre care se numără poarta principală a edificiului, un paraclis cu galerie şi treptele care duc spre portal. Acestea au fost reînnoite în 1723. Mănăstirea Cotroceni din 1679 a fost complet demolată în 1985. Ea adăpostea mormântul lui Şerban Cantacuzino, biserica ei se distingea prin proporţiile armonioase şi printr-o tâmplă bogat ornamentată. Tot o ctitorie a domnitorului Şerban Cantacuzino este şi Biserica Doamnei (1683), care conţine un ansamblu de pictură murală executat de zugravii Constantinos şi Ioan.

Unul din monumentele importante ale stilului brâncovenesc este biserica Mănăstirii Antim (1713-1715), o ctitorie a mitropolitului Antim Ivireanu. Perioada clasică a stilului este reprezentaă aici de o ornamentică bogată, caracterizată de motive florale, de un pridvor monumental purtat de coloane şi de un fronton semicircular care denotă influenţa barocului italian. Notabile de asemenea sunt porticele mănăstirii, cu coloane de piatră în torsadă, şi bucătăriile ei cu bolţi etajate pe trompe. Aripile de nord şi de est ale edificiului monastic au fost demolate în 1984. În epoca brâncovenească este întemeiat de spătarul Mihail Cantacuzino şi Spitalul Colţea (1702), prima instituţie spitalicească din Ţara Românească. Alte monumente ale stilului brâncovenesc clasic sunt: Biserica Fundenii Doamnei (1699), Palatul Mogoşoaia (1702) şi Biserica Colţea (1695-1702), din ansamblul căreia s-a păstrat paraclisul din 1701-1702, ancadramentul cu decor dens al uşii spre pronaos precum şi canaturile din lemn ale acestei uşi. Picturile din paraclis aparţin lui Gheorghe Tattarescu. O fază târzie a stilului brâncovenesc era reprezentată de Mănăstirea Văcăreşti (1716-1722), o ctitorie a lui Nicolae Mavrocordat distrusă în ultimii ani ai dictaturii comuniste. Lăcaşul monastic avea o ornamentică deosebit de bogată şi era considerat drept o sinteză a arhitecturii sacrale tradiţional româneşti. Alte monumente ale acestei epoci sunt Biserica Kreţulescu (1722) şi Biserica Stavropoleos (1724-1730), cu un pridvor bogat ornamentat. Aşa-numita Biserică a lui Bucur Ciobanu, biserica bolniţei Mănăstirii Radu Vodă, este în pofida numelui care sugerează o ctitorie legendară tot o construcţie graţioasă din secolul XVIII.

Secolele XVIII şi XIX constituie pentru arhitectura Bucureştiului perioada unei mari înfloriri. După o perioadă de tranziţie, reprezentată prin bisericile Sf. Elefterie (1743), Olari (1758), Batişte (1764) şi Sf. Ştefan (1768), precum şi de casele boiereşti Melik (1760) şi Moruzi (1812-1814), sau de Hanul Manuc (1806-1808), care continuă parţial formele tradiţionale ale epocii brâncoveneşti, apar primele edificii construite în stil neoclasic (Palatul Ghica-Tei, 1822) sau neogotic (Casa Suţu din 1830, Biserica Sf. Spiridon Nou din 1852-1858). Influenţa Parisului, a metropolei europene îndrăgite de români, şi a şcolii franceze de arhitectură devine hotărâtoare odată cu desăvârşirea Palatului Ştirbey de către arhitectul francez Michel Sanjouand, în 1835. Lui Sanjouand i se datorează şi planul paraclisului Palatului Ştirbey (1833), cu un pridvor susţinut de coloane dorice, precum şi primele încercări de a dirija evoluţia oraşului conform unui plan urbanistic. Caracterul neoclasicist al palatului Ştirbey este respectat şi de modificările efectuate în 1881, după proiectul arhitectului austriac J. Hartman. Acestor modificări li se datorează faţada împodobită de cariatide şi aripile laterale supraînălţate.

În a doua jumătate a secolului XIX planul oraşului căpătă treptat, şi datorită proiectelor urbanistice iniţiate de Sanjouand, un caracter reprezentativ prin formarea unui centru circular, trasarea unor magistrale largi, ridicarea de edificii monumentale pentru instituţiile din administraţie şi cultură, precum şi prin amenajarea unor areale întinse ca parcuri. Din păcate, noile curente în arhitectură au dus şi la demolarea unor biserici, mănăstiri şi hanuri medievale, precum şi la impunerea cu orice preţ a canonului francez în restaurare şi reconstrucţie. Clădirile "micului Paris" au schimbat aspectul vechiului oraş, din care s-au păstrat mai ales spaţiile subterane greu de recuperat datorită impunerii unei noi structuri urbanistice. Numeroşi arhitecţi francezi, printre care nu s-a numărat nici unul de prim rang, au contribuit la impunerea neoclasicismului, apoi a romantismului şi a eclectismului de şcoală franceză. Astfel, Palatul Băncii Naţionale (corpul vechi) este o operă din 1883-85 a arhitecţilor Cassien Bernard şi Albert Galleron. După planurile lui Paul Gottereau s-a construit Casa de Economii şi Consemnaţiuni de pe Calea Victoriei, cu o alură de catedrală eclectistă purtând o cupolă centrală de sticlă şi metal, care îi conferă transparenţă. Acelaşi Gottereau a proiectat şi clădirea Fundaţiilor Regale, astăzi unul dintre corpurile Bibliotecii Centrale Universitare. Ion Mincu a fost de asemenea un promotor al şcolii franceze de arhitectură, datorită anilor de studii petrecuţi la Paris. Palatul Curţii Supreme de Justiţie, o operă din această perioadă a lui A. Ballu la care a colaborat Mincu, a devenit azi, după o perioadă îndelungată de renovare, sediul Curţii de Apel Bucureşti şi a Judecătoriei Sectorului 5. Remarcabile mai sunt Catedrala Sfântul Iosif, construită de Friedrich Schmidt (1873 - 1884) în stil neogotic, şi Ateneul Român, conceput de Constantin Baicoianu şi Albert Galleron, construit între 1885 şi 1888, a cărui perspectivă dinspre Calea Victoriei este dominată de o cupolă barocă şi de un monumental portic de ordin ionic. Ateneul este o clădire caracteristică pentru stilul eclectic al capitalei, bazat pe structuri clasiciste, aşa cum a fost el cultivat în Franţa.

Acest stil a prevalat şi în arhitectura de la începutul secolului XX în Bucureşti, în pofida diverselor curente secesioniste ale vremii. Astfel, fostul Palat al Poştelor, azi Muzeul Naţional de Istorie a României, construit după planurile arhitectului Alexandru Săulescu (1847-1902), are un pridvor masiv de ordin pseudodoric, un parament cu rustica şi diverse elemente decorative datorate în parte renaşterii, în parte clasicismului. Un concept asemănător a stat la baza fostului Palat al Parlamentului (1907), azi Palatul Patriarhiei, după planurile lui Dimitrie Maimarolu (1859-1926). Clădirea Primăriei Municipiului Bucureşti, ridicată între anii 1906 şi 1910 de Petre Antonescu, ilustrează anumite tendinţe retrospective ale începutului de secol, care vizau o renaştere a tradiţiilor naţionale în arhitectură, mai ales a stilului brâncovenesc. Tradiţia arhitecturală moldovenească l-a inspirat în schimb pe arhitectul Nicolae Ghica-Budeşti, de exemplu în Muzeul de etnografie, artă naţională, artă decorativă şi industrială, azi Muzeul Ţăranului Român, construit în etape între anii 1912 şi 1939. Stilul neoromânesc nu a putut însă depăşi canonul francez, reprezentat în primele decenii ale secolului de Palatul Regal al arhitectului Nicolae Nenciulescu (1932-1937), azi Muzeul Naţional de Artă al României, o construcţie alcătuită dintr-un corp central şi două aripi laterale care expunea un nu tocmai riguros neoclasicism, şi de Arcul de Triumf, o operă a arhitectului Petre Antonescu (1922 şi 1935/36).

În anii '50 ai secolului XX au fost ridicate în centru unele clădiri reprezentative ale noii puteri, de exemplu Casa Scânteii sau Opera Română (1953). Opera, deşi după un proiect stalinist, expune elementele de eclectism tipice pentru sfârşitul secolului XIX. Tot în primul deceniu al dictaturii comuniste suprafaţa oraşului s-a mărit în mod semnificativ prin construcţia de noi cartiere de locuinţe, care aveau parţial caracterul de oraş-satelit: Balta Albă, Drumul Taberei, Floreasca, Jiul-Pajura, Berenci, Calea Griviţei. Epoca lui Ceauşescu a adus cu sine schimbări grave în structura urbanistică a capitalei. Construirea unui nou palat prezidenţial şi a Bulevardului Victoriei Socialismului s-a făcut cu preţul distrugerii vechilor cartiere Uranus, Izvor, Rahova şi Antim. Foarte contestată în noul ansamblu este Casa Poporului a arhitectei Anca Petrescu, azi sediu al Parlamentului României. Lucrările la acest edificiu megaloman, care se întinde pe o suprafaţă de 350 000 m², au început în anul 1984. Construcţiei i se impută lipsa de unitate stilistică şi proporţiile care ignoră modelul clasicist după care se orientează de fapt.

[modifică] Clădiri şi monumente dispărute^[7]

• Biserica Sf. Nicolae-Sârbi, începutul secolului XVI, demolată în 1985.
• Biserica Crângaşi (1564) şi cimitirul adiacent, distruse în 1986.
• Biserica Alba-Postăvari (1568), cu picturi murale de Anton Serafim, demolată în martie 1984.
• Biserica Sf. Nicolae-Jitniţă (1590) din Calea Văcăreşti, demolată în iulie 1986.
• Clădirea Mănăstirii Mihai Vodă, 1591, demolată în 1984.
• Biserica Spirea Veche, secolul XVI, reînnoită în secolul XVIII, demolată în aprilie 1984.
• Biserica Enei (1611), avariată de o macara în timpul lucrărilor de reconstrucţie după cutremurul din 1977 şi demolată în primăvara aceluiaşi an. Acest lăcaş de cult cu un ansamblu important de pictură murală a fost prima victimă a demolărilor regimului ceauşist.
• Biserica Sf. Vineri-Hereasca din secolul XVII, demolată în iunie 1987, doar la câţiva ani după renovare. Biserica era împodobită cu picturi de Dumitru Belizarie.
• Biserica Sf. Spiridon-Vechi din secolul XVII, demolată în iulie 1987. În timpul demolării a fost furată icoana dăruită bisericii de către Patriarhul Silvestru al Antiohiei la 1748.
• Mănăstirea Cotroceni din 1679, cu biserica din 1598, demolată în 1985.
• Biserica Olteni, ctitorită în 1696, demolată în iunie 1987. În 1821, în timpul luptelor dintre eterişti şi otomani, biserica servise arnăuţilor drept loc de rezistenţă şi fusese avariată de bombardamente. Între 1863 şi 1865 biserica fusese restaurată în stil neogotic^[8]. Picturile murale executate de Gheorghe Tattarescu au fost parţial distruse, parţial furate în timpul demolării.
• Aripile de nord şi de est ale Mănăstirii Antim (1713-1715), demolate în 1984.
• Mănăstirea Văcăreşti (1716-1722), cea mai însemnată mănăstire din Bucureşti, demolată între 1984 şi 1987. Dintr-o suprafaţă de cca 2.500 m² de frescă datând din timpul edificării au putut fi salvaţi de către prof. Dan Mohanu şi studenţii săi de la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu doar cca 140 m^2[9]. Pictura murală care împodobea paraclisul locului de închinare a voievodului a fost aproape complet distrusă, cu excepţia unor fragmente cu icoane sau scene biblice care au fost probabil furate de muncitorii şantierului de demolare.
• Biserica Bradu Staicu, 1726, restaurată în 1875 de arhitectul Al. Freiwald, demolată în octombrie 1987. Odată cu biserica a dispărut pilonul mesei altarului, considerat a fi mai vechi decât biserica.
• Biserica Mănăstirii Pantelimon, 1750, demolată în 1986.
• Biserica Izvor, 1785, demolată în 1984.
• Biserica Sf. Troiţă-Izvor, 1804, descrisă de Barbu Ştefănescu Delavrancea în nuvela Hagi-Tudose, demolată în octombrie 1987. Odată cu demolarea au dispărut numeroase obiecte de cult.
• Clădirile de la sfârşitul secolului al XIX-lea de pe Calea Mogoşoaiei.
• Două corpuri de clădire şi capela Institutului Medico-Legal "Prof. Mina Minovici" din 1892, demolate în 1985. Capela din incinta instituţiei fusese o operă a arhitectului Paul Petricu. Mare parte din inventarul ei s-a pierdut în timpul demolării: lambriurile şi stranele din stejar sculptat, mozaicul de deasupra intrării, pictura din absida altarului şi vitraliile executate în Franţa la începutul secolului al XX-lea.
• Vilele şi blocurile ridicate în perioada interbelică pe Splaiul Independenţei, demolate între 1984 şi 1987.
• Biserica Gherghiceanu, 1939, demolată în 1984.
• Biserica Crângaşi 2, 1943, demolată în 1982.
• Biserica Mărgeanului, 1946, demolată în 1981.
• Biserica Doamna Oltea, 1947, demolată în 1986.

[modifică] Parcuri şi grădini

Articol principal Parcuri şi grădini din Bucureşti

[modifică] Economie

[modifică] Transport

Articol principal Transport în Bucureşti

Beizadea Grigore Ghica, la Şosea, 1845

Autobuz pe străzile Capitalei, 2006

Metrou Staţia Pipera

Avion Tarom

În Bucureştii de altădată, plimbarea cu caleaşca era permisă numai boierimii; slujbaşii mergeau călare, negustorii cu căruţa iar oamenii de rând pe jos. După anul 1828, odată cu apariţia birjelor şi a trăsurilor, şi celelalte categorii sociale se pot bucura de mersul cu caleaşca. În scurt timp apar trăsurile închise, cu două uşi cu geamuri, numite cupeuri. În timpul iernii, caleaşca este înlocuită de sanie.

Tramvaiul cu cai În primăvara anului 1872 au apărut în Bucureşti primele tramvaie trase de cai numite de o parte din populaţie traivan, trangavan sau tranca-fleanca ^[10]. Ziaristul şi profesorul Ullyse de Marsillac scria după o călătorie în Bucureşti în anul 1873 „aceste omnibusuri americane sunt înt-adevăr, cu băncile lor din catifea roşie, de o rară eleganţă şi foarte confortabile. Fără zguduiri, aluneci pe şine de fier, ceea ce este un fel de voluptate când eşti obişnuit cu scuturăturile birjei pe caldarâmul nostru. Cu cincizeci de bani poţi face o plimbare încântătoare, din Calea Moşilor şi până la capătul Podului Mogoşoaiei [...]”.
Totuşi, tramvaiele prezentau şi o serie de dezavantaje: în vagoane încăpeau 20-25 de persoane, deraiau des în special la cotituri, făceau zgomot, la capătul liniei se întârzia mult pentru schimbatul cailor. Schimbarea la capătul de linie se făcea prin trecerea vatmanului şi a perechii de cai la celălalt capăt al tramvaiului neexistând bucle sau spaţii rotunde pentru întoarcere.

Tramvaiele de vară erau deschise (spre deosebire de tramvaiele de iarnă), aveau şase rânduri de bănci de lemn şi erau dotate cu perdele groase din dril pentru a proteja călătorii de ploaie şi soare; vatmanul avea uniformă şi bici pentru cai. Tramvaiul tras de cai a ieşit definitiv din circulaţie în 1929 ^[11]. În 1891 se cere de la primărie şi se obţine autorizarea de a folosi pe traseele pe care nu existau linii de tramvaie, vehicule numite tramcare (tram-cars). Aceste vehicule mari, pe şine de fier, galbene, luxoase, cu canapelele acoperite cu catifea roşie au intrat în circulaţie la 1 iulie 1891 şi-au fost retrase în 1904.

Tramvaiul electric În 1893 apare primul tramvai electric, a purtat numărul 14 şi mergea de la Cotroceni la Obor. Tramvaiele acestei linii erau la început de culoare verde apoi în timpul primului război mondial şi după aceea de culoare galbenă. Vagonele erau mai încăpătoare, aveau uşi pe ambele părţi ale tramvaiului, băncile pentru călători erau situate de-a lungul vagonului iar vagoanele aveau două motoare, unul folosit pentru ducere şi celălalt pentru întoarcere.

Automobilul a pătruns în Bucureşti încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. La Muzeul Naţional Tehnic din Bucureşti se păstrează automobilul „trăsură” Olds Patent din 1898 ^[12], unul dintre primele automobile care au circulat prin Bucureşti. În 1900 industriaşului Gheorghe Basil Assan şi-a înregistrat automobilul la Primăria Capitalei şi a primit de la Poliţia Capitalei nr. 1-B. După ce prinţul George Valentin Bibescu contestă această întâietate, primeşte de la Poliţie nr. 0-B ^[13]. Patru ani mai târziu în Capitală erau înregistrate 64 de automobile ^[14]. La 22 septembrie 1904, Automobil Club Român (ACR) a organizat prima cursă automobilistică din România, pe traseul Bucureşti–Giurgiu (120 km). Şi în prezent ACR-ul reeditează la 22 septembrie tradiţia de peste un secol ^[15]. În 1906 apare în Bucureşti primul automobil electric adus de la Paris de Leon Leonida ^[16]. Pentru reducerea accidentelor, Primăria publică primul regulament privind circuaţia vehiculelor în Capitală prin care este reglementată şi viteza maximă la 10 km/h ^[17]. În prezent, viteza maximă legală în oraş este de 50 km/h.

Transport feroviar Prima linie de cale ferată din ţară, Bucureşti–Giurgiu a fost pusă în funcţiune în 1869 şi odată cu aceasta, prima gară CFR a Bucureştilor, Gara Filaret ^[18].

Transport aerian Municipiul Bucureşti este cel mai mare şi mai important centru al transporturilor aeriene din România. Traficul intern se realizează prin intermediul aeroportului Aurel Vlaicu (inaugurat în 1920), iar traficul internaţional de mărfuri şi călători este asigurat atât de aeroportul Aurel Vlaicu, cât şi de aeroportul Henri Coandă (inaugurat la 8 aprilie 1970).

[modifică] Calamităţi

Articol principal Calamităţi care au afectat Bucureştiul

De-a lungul istoriei au existat mai multe nenorociri care s-au abătut asupra Bucureştiului. Documentele au păstrat date numai despre o parte dintre acestea. Capitala a fost afectată de incendii, cutremure, inundaţii, ciumă, epidemii, foamete şi chiar invazii de lăcuste. Cele mai vechi însemnări despre „focurile” din Bucureşti datează de la începutul secolului al XVII-lea şi se referă la incendii petrecute în secolul al XVI-lea. Incendiile erau destul de dese pentru că în mahalalele Bucureştiului, casele erau construite din lemn şi acoperite cu şindrilă sau trestie. Cel mai mare incendiu consemnat a fost incendiul din 23 martie 1847, când cincisprezece oameni au pierit şi mulţi au căpătat arsuri. Incendiu n-a putut fi stins timp de câteva săptămîni. În acelaşi an s-a înfiinţat serviciul de pompieri.

De-a lungul istoriei Bucureştiului, mai multe cutremure au făcut victime umane şi au provocat pagube materiale. Printre marile cutremure care au afectat oraşul se numără: cutremurul din 1738, din timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, care a stârnit panică şi este menţionat în mai multe surse; cutremurul din 26 octombrie 1802, cu magnitudinea de 7,9 pe scara Richter ^[19] pe care însemnările îl numesc cutremurul cel mare şi în timpul căruia jumătate din Turnul Colţei s-a dărâmat. Secolul XX aduce şi el două mari cutremure: cutremurul din 1940 în timpul căruia s-a prăbuşit cea mai înaltă construcţie de beton armat din România, blocul Carlton şi cutremurul din 4 martie 1977 care a făcut 1.424 de victime în Bucureşti.

Mărturiile scrise despre inundaţiile din Bucureşti au apărut relativ târziu, pentru că Bucureştiul n-a fost aşezat de la început în imediata apropiere a Dâmboviţei. Odată cu mărirea oraşului au apărut şi documente despre revărsările râului. În primăverile şi toamnele ploioase sau când topirea zăpezilor se făcea brusc, Dâmboviţa făcea pagube importante pentru bucureşteni. O altă cauză a revărsărilor era faptul că, la intrarea şi la ieşirea apei în şi din oraş, erau numeroase mori pe albia Dâmboviţei. Morile potoleau într-o măsură oarecare apa râului dar exercitau şi o presiune la suprafaţa apei, împingând-o peste maluri. Prima însemnare documentară care menţionează o inundaţie mai mare provine din timpul domnitorului Gheorghe Duca ^[20]. Cu toate că de-a lungul timpului au fost nenumărate inundaţii în Bucureşti, trei dintre acestea au făcut pagubele cele mai mari:
Inundaţia din martie 1862, cînd vremea ploioasă şi călduroasă au dus la un dezgheţ brusc; Capitala a fost acoperită de ape din Grozăveşti până la Grădina Cişmigiu ^[21].
Inundaţia din mai 1864 când au fost inundate mahalalele Antim, Broşteni, Izvor, iar apele au atins doi metri ^[22]. S-au acordat ajutoare de urgenţă constând în alimente şi bani. Mihail Kogălniceanu, care era ministru de interne, a cerut deschiderea de subscripţii.

Inundaţia din martie 1865 a fost cea mai dezastruoasă inundaţie din secolul al XIX-lea, care a afectat nu numai Capitala ci întreaga ţară. În unele părţi ale Bucureştiului, apa a atins nivelul de trei metri. Canalizarea Dîmboviţei începe la sfîrşitul anului 1880 şi cu toate că lucrările au fost terminate, o ultimă inundaţie are loc în 1892 când sunt afectate cartierele Grozăveşti, Cărămidari şi Cotroceni; Grădina Botanică a fost distrusă aproape în întregime.

În istoria Bucureştiului au existat mai multe epidemii de ciumă. Din secolul al XV-lea ele apar şi în însemnări. În 1730 domitorul Nicolae Mavrocordat cade victimă epidemiei de ciumă şi este înmormântat lângă mănăstirea Văcăreşti ^[23]. În 1812, în timpul domnitorului Ioan Caragea, izbucneşte cea mai puternică epidemie de ciumă din ţară, cunoscută sub denumirea de ciuma lui Caragea. Cifra vehiculată este de 90.000 de decese în toată ţara ^[24].

Cele mai multe victime ale calamităţilor petrecute în Bucureşti au fost făcute de foamete şi de epidemii (inclusiv ciuma)^[25]. În 1795, după o invazie a lăcustelor care a dus la o recoltă slabă, s-a înregistrat o mare foamete. Din dispoziţia domnitorul Alexandru Moruzi, morarii din Bucureşti aveau voie să cumpere grâu numai din magazia domnească; grâul era achiziţionat cu 7 lei şi vândut morarilor cu 40 de lei chila ^[26].

[modifică] Sport

[modifică] Mass-Media

[modifică] Bucureştiul în artă

[modifică] Literatură

[modifică] Muzică

[modifică] Film

[modifică] Vezi şi

• Lista primarilor Bucureştiului
• Listă de clădiri importante din Bucureşti
• Lista personalităţilor născute în Bucureşti

[modifică] Note

[modifică] Lucrări recomandate

• Nicolae Iorga, Istoria Bucureştilor, 1940
• C.Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, 1935
• G.Ionnescu-Gion, Istoria Bucureştilor, 1899
• George D.Florescu, Din vechiul Bucureşti, 1935

[modifică] Bibliografie

[modifică] Legături externe

• Primăria Municipiului Bucureşti
• Bursa de Valori Bucureşti
• 3 webcam-uri din Bucureşti
• Site-ul miculparis.ro - Aproape totul despre Bucureşti
• Ghid Bucureşti, cupoane de reduceri, hartă interactivă
• Panorame virtuale Bucureşti
• Evenimente din Bucureşti
• Lista cluburilor din Bucureşti
• Hoteluri în Bucureşti
• Autogări din Bucureşti
• Frecvenţe radio în Bucureşti
• Cazare Bucuresti, Hoteluri şi Pensiuni Bucuresti, Informaţii utile

Categorie:Europa Categorie:România Categorie:Capitale în Europa Categorie:Oraşe în România * Categorie:Municipii în România